L-am citit pe poetul Radu Afrim după Casa cu suricate. Atunci am înțeles de ce e altfel și am primit cheia necesară. Un regizor, doar om de teatru, va avea întotdeauna o altă viziune, va vedea o altă perspectivă. Un poet nu se va putea dezice niciodată de poezie, va crea o altă lume, va fi un alt fel de regizor. Afirmațiile acestea nu sunt niște axiome, ele sunt atacabile și pot deveni subiect de polemică. Un regizor-poet nu este superior unui regizor-nepoet, doar are o altă conformație a gândurilor și ideilor, ele vor fi contaminate cu un amalgam de sentimente și vor fi exprimate vizual în versuri alcătuite din oameni contorsionați. Radu Afrim scrie poezie pe scenă, se folosește de toată recuzita ca să o transmită. De aceea produce emoție. De aceea, oameni, care nu citesc poezie, ascultă și văd patru ore doar poezie. Pentru că ultimul său spectacol de la Naționalul craiovean, câine cu om. câine fără om, este dramatizat după mai multe poeme și o proză, un tur de forță ce regrupează literatura cu acest personaj central, devenit prieten fidel, copil răsfățat, obiect al polemicilor sociale. Ipostaze ale câinelui cu și fără stăpân sunt tot atâtea povești ale omului care găsește în animal o variantă a idealului, sinele și durerea trecerii prin viață în ritmuri diferite.
Actorii intră în pielea mai strâmtă a fiecărui câine sau a haitei ca și când ar fi căutat-o tot timpul. Poate le-a fost arsă sau poate au fost blestemați să devină oameni. Cunoașterea "gesticii și mimicii" lătrătorilor se apropie de impecabil. Cât de greu este să fii câine? Pare un efort enorm. Concentrare. Muncă. Apoi să acoperi o mare varietate de rase, fiecare cu obiceiurile ei, o întreagă varietate de posturi, să te supui și să te împotrivești, să dai din coadă și să-ți pleci capul. Dacă te crezi câine, nu mai trebuie să-i semeni, ești deja.
Este recognoscibil în tablourile piesei un întreg melanj de vârste ale teatrului ca paradigmă a unei societăți ocupate să evolueze cu orice preț. De aceea, pe lângă povești de familie cât se poate de "reale", sunt povești din lumi posibile, adiacente, Vampirul și prietenul lui sau Lake Tahoe. Familiile sunt și ele diferite, din orașe, orășele sau sate. Poveștile lor acoperă întregul portativ de sentimente. Între câine și om se sudează o relație, ca și când ți se amintește tot timpul că un câine te schimbă, te face mai bun. Explicația nu se găsește în DEX, e în ochii lui.
Ochiuc de Dan Coman, cu Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Alina Mangra și George Albert Costea, provoacă lacrimi, având în vedere că toți avem o mamă și mama poate avea un câine, și poate exista o situație imposibilă care să facă viața să treacă, doar să treacă. Nu se întâmplă nimic, nu se aude cum trece și e ciudat cum un mers pe vârfuri se simte ca o lovitură de bocanc. Hingherul, dramatizat de Radu Afrim după Radu Tudoran, adună actorii și impune trei personaje, cărora le țin locul Alex Calangiu, Raluca Păun și Claudiu Mihail. Răul, ucigașul de câini care iubește un singur câine. Nu are nicio mustrare de conștiință când prinde, omoară, jupoaie și topește câinii găsiți pe ulițe. O comunitate indignată îl privește, dar stă la distanță, nu ia măsuri și nu înțelege. Atrocitatea se produce periodic, rece, criminalul se îndepărtează de soție, de prieten. Este o linie de demarcație, dar câinele-prieten nu înțelege. Umanitatea a migrat într-un corp pe patru picioare ce chiar nu înțelege cum poate exista un stăpân bun și o ființă abominabilă în aceeași structură de carne și oase. Îmbrobodită, Raluca Păun demonstrează din nou că poate aborda orice rol, îl poate lua în piept sau îi poate ține piept, simplu joc de sintagme. Perechea Alex Calangiu / Claudiu Mihail reține prin dramatism, o încleștare dusă până la paroxism.
Minunatu' de Oana Pellea este evocat de Iulia Lazăr. Un nume pentru un singur el ale cărui întrupări diferite duc la găsirea exemplarului perfect. Dar și el va muri. Tristețea vine odată cu lacrimile, e firească. George Albert Costea este un superlativ al întregului spectacol. Tanți sau crainica sunt doar două ipostaze în care artistul excelează. De la registrul comic, la cel tragic din Vampirul și prietenul lui e un singur pas sau mai puțin, căci actorul ia forma cerută de parcă e singura pe care o stăpânește.
Filmul nu putea să lipsească. Secvențele video completează spectacolul, un sincretism contemporan care așază Bîzdîna pe hartă. E un loc în care timpul nu s-a comprimat, dă din coadă și latră fericit. Temperatura câinelui este puțin mai mare, când stă lipit de tine este mai cald. Se bucură când intri în casă, îți știe rutina, doarme pe perna ta, îți aruncă mâna pe spatele lui ca să fie mângâiat, țopăie pe lângă tine, te imploră până obține ce vrea, când ești om cu câine. Omul fără câine... Să nu vorbim despre el! Pe ecran scrie "EXIT".
(foto: Albert Dobrin)