Hamlet-ul inclus recent în stagiunea Teatrului Maghiar din Cluj te izbește mai întâi printr-un tempo trepidant al acțiunii, nespecific tragediei. Se dansează de la bun început, se chefuiește pe ritmuri actuale, îndrăcite, adică pe muzica originală a lui Vasile Șirli. Sunt ecouri de la nunta lui Claudius (Szűcs Ervin) cu Gertruda, mama lui Hamlet (Kézdi Imola) și cei din anturajul capetelor încoronate se bucură dezlănțuit, strident. Declicul e nebunesc. La Vlad Mugur, incipitul se derulează lent, ca o repetiție, actorii citind de pe hârtie replicile. Dintru început, la Tompa, dezmățul îmbracă forme grotești, se prelungește în stereotipii dansante, zgomotoase, cu mulți decibeli. Altfel, scena e mai mult goală, de cele mai multe ori goală, sugerând un pustiu existențial frisonant în care e cufundat Hamlet, nefericitul prinț al Danemarcei, interpretat strălucit de Vecsei H. Miklós (actor invitat din Ungaria). "Strălucit" înseamnă aici că actorul reușește să hamletizeze convingător, melancolic și pătimaș, prins în mijlocul unui vârtej nefast de împrejurări.
O bandă de alergare în stânga și o urnă cu o cruce în dreapta flanchează scena. Alergătura vieții și finitudinea ei. În dreapta, acoperit cu o draperie strălucitoare, un paralelipiped unde va apărea, probabil (îți spui în gând) Duhul tatălui lui Hamlet. Dar nu! Surpriza e totală. Întâlnirea cu Duhul are loc în alte circumstanțe, la care participă grupul Wittenberg, colegii și prietenii lui Hamlet: Horatio (Bodolai Balázs), Marcellus (Gedő Zsolt), Bernardo (Buzási András) și Francisco (Sinkó Ferenc). Pe orizontala din fundal, și tot în poziție orizontală, în transparent coșciug, glisează trupul tatălui (Lucian Chirilă), însoțit de "un fel de medium care transmite mesajul Duhului" (potrivit explicației regizorului) cântând cu dulce glas din lumea umbrelor. Foarte interesantă și originală (după cunoștințele mele) această abordare specioasă în dublet scenic a Duhului tatălui lui Hamlet. Tőtszegi Zsuzsa îndeplinește rolul acestei apariții himerice, fiind și Ofelia cea serafică, prezentă ca stafie și după sinuciderea ei tragică. Scena transmite o tensiune dramatică de mare acuratețe în plin limbaj oniric. Este o glisare translucidă, impresionantă, solemnă. Vocea "duhului", reverberată în conștiința eroului, trezește spiritul răzbunării.
Paralelipipedul descoperit mai apoi ne dezvăluie locul de taină al prințului, înțesat cu rafturi de cărți, unde el se retrage, studiază și meditează ca un ascet. Așadar, locul tainic devine expus ostentativ, insinuant. Spațiul acestei "chilii" va primi și alte funcționalități pe durata spectacolului. Proiecții video intermitente, datorate lui Rancz András, încadrează scenele sporind tensiunea și misterioasa împletire a firelor acțiunii. Regizorul renunță la trupa de actori tocmiți să-l înveselească pe prințul abulic, căzut în depresie. Înscenarea fratricidului se face direct. Actorii sunt chiar autorii omorului puși de Hamlet să joace scena omorului din grădină, ceea ce scurtează ciclul învăluirilor. Claudius ripostează dur, prins în plasa dezvăluirii adevărului. Disperarea regelui este redată violent și șocant de Szűcs Ervin într-o secvență tulburătoare, impregnată cu alcool și vomă. Atributele neliniștii Gertrudei survin în urma uciderii accidentale a lui Polonius. Kézdi Imola, cu voce de tragediană aici, potențează fazele nefaste ale acestei neliniști. Lui Polonius (Biró József), îmbrăcat în haine militare, îi este accentuată latura hazardat ridicolă în acumularea elementelor tragice. Suplețe în viziune regizorală dovedește regizorul introducând în rolurile Rosencrantz și Guildenstern pe Imre Éva și Pethő Anikó, adevărate animatoare cu peruci colorate strident, sosite dintr-un club cu petrecăreți. Ingeniozitate cumulată cu sensibilitate dovedește iarăși regizorul prin secvențele servite ca momente de respiro cu cei doi copii: Copilul Hamlet (Lőrincz-Szabo Venczel) și Copilul Ofelia (Viola Sára). Ei contrapunctează cu inocență și lirism încrâncenata epicitate a piesei.
Componentele de decor (Both András) și costumele (Bianca Imelda Jeremias) direcționează limbajul scenic spre o valorizare de tip compozit a ansamblului cu stridențe care inhibă de-a dreptul. Aglomerarea de cranii masive pe scenă, ca și acela al lui Yorik, prevestesc tragedia finală, apropierea ineluctabilă a morții. "Înfruntarea sistemului", într-o lume declasată, a cărui port-drapel e Hamlet nu se poate face decât lichidând tot ce este putred în Danemarca. Iată aluzia ce vizează orice tip de corupție la nivel de stat, din orice timp istoric. "Comandați foc" sunt ultimele cuvinte ale piesei shakespeariene rostite de Fortinbras, exclus din distribuția spectacolului clujean din motive lesne de înțeles ca să nu se lungească durata reprezentației la mai mult de 2 ore și 45 de minute. Se aud rafale încrucișate pornite din puști și pistoale acționate violent de pe scenă. Nu numai actanții principali ai tragediei sunt secerați de gloanțe, ci toți cei prezenți. Toți, fără excepție. Purificarea și iertarea pot să pogoare acum peste tragedia din palatul simbolic de la Elsinor. Îndemnul pacifist din final vine ca un balsam peste neagra întipărire a morții.
După sinuciderea Ofeliei, o proiecție video aduce în atenție un dialog, filmat chipurile la un post de radio oarecare, despre problema sinuciderii: trebuie să aibă parte sinucigașul de înmormântare religioasă sau nu? E o foarte izbutită intervenție. Celebrul monolog A fi sau a nu fi e înghițit în vacarmul colcăitor al vieții, în zbenguială continuă. Substanța de meditație profundă se pierde. La Vlad Mugur, monologul era expandat, preluat de mai mulți interpreți implicați și ei la modul contemplativ și empatic în soarta viețuirii. Poate și din această cauză, Hamlet-ul lui Vecsei H. Miklós apare puțin umbrit, acoperit de zbenguielile vieții din jurul său. Cea mai îndrăzneață și disonantă secvență mi s-a părut cea a confruntării dintre Hamlet și Laertes (Kiss Tamás), adică scena duelului transformată în ring de box. La Vlad Mugur, floretele rămâneau pe masă și duelul era doar sugerat, mimat, un semn de rafinament artistic depășit, iată, de trecerea timpului. Ofelia e suspendată deasupra gropii într-un fel straniu, în vreme ce evidența întoarcerii în pământ, în glia străbună, e prelungită până în sală de interpreții lui Vlad Mugur. Sorin Leoveanu, Hamlet-ul de atunci, își aduce aminte. El a creat un Hamlet memorabil. Iată! Constatăm că din 2001 până astăzi au trecut deja 20 de ani și trecerea timpului lasă urme și în arta regiei. Hamlet-ul lui Tompa își afirmă hotărât restructurările stilistice ale prezentului ardent, aduse în spectacol spre a marca o nouă viziune. Aceasta!