decembrie 2021
Macbett
Pornind de la parodierea realității cotidiene proiectate în absurd (și piesele sale de început stau mărturie în această direcție) sau de la "biciuirea" critică a unor opere literare din arealul românesc, (scandalosul NU), Eugène Ionesco n-a pregetat să înainteze spre parodierea unor modele clasice, teritoriu în care spiritul său ludic-polemic iscoditor s-a dovedit imbatabil. Și-a ales de fiecare dată noi victime, a luat în răspăr viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo - Hugoliada și a turnat în viziune proprie mecanismele dobândirii puterii, configurate de Shakespeare în Macbeth, creând Macbett-ul său. De reținut că parodierea promovată nu este gratuită, superfluă, ci una care pune în evidență și partea profund tragică a obiectivului privit printr-o lupă sarcastică. De un sarcasm crud, denigrator. În dramaturgia autorului, Macbett se înscrie pe linia tematic-vizionară a pieselor Jocul de-a măcelul și Ce formidabilă harababură, adică veritabile meditații despre babilonia și tristețea istoriei. În montarea de la Teatrul Maghiar din Cluj se întâlnesc două expresivități ludice de marcă: a dramaturgului și a regizorului.

Recunoscut maestru al înfăptuirilor ludic-sarcastice, Silviu Purcărete abordează textul ionescian din perspectiva unui inocent privitor la spectacolul lumii, copleșit de mascarada dezvăluirilor frapante, eșalonate comic și vioi precum în jocul de marionete. Figurinele poartă marca unor determinări temporale echivoce. Costumele realizate de Lia Manțoc vin dintr-un mozaicat univers fellinian cu aspecte clovnești evidente. De la împopoțoneală ridicolă (Duncan) la caricatură fină (Macbett). Decorul însuși, imaginat de Helmut Stürmer, ne situează în proximitatea bâlciului sau a cabaretului. Un bâlci existențial concurând cu iadul. O satiră sărită din țâțâni. Exclamația Ce formidable bordel! se aplică și la Macbett, înrudit ca limbaj cu Ubu roi al lui Jarry. Efectele sonore combinatorii, alternând muzica disco, ritmată, cu inserturi ridicole de muzică de operă, aparținând lui Vasile Șirli, accentuează carnavalescă și totodată sumbra atmosferă a mediului acțiunii.

Ideea centrală, de la care se revendică și subiectul acestei piese ionesciene mai puțin cunoscute, se structurează pe concluzia conform căreia istoria omenirii nu este altceva decât un lung șir de crime și masacre. Acest șir al asasinatelor primește conotații horror în spectacolul lui Purcărete: capetele însângerate, învelite în pungi de plastic ale celor răzvrătiți împotriva puterii sunt aruncate în trapa din mijlocul scenei. Scenele macabre continuă: omul fără cap traversează scena dansând. Dar nu numai capetele sunt retezate, ci și bărbăția. Sângele curge din abundență. Castrații dansează și ei stârnind groaza. Mecanismele de a accede la putere pun în lumină o anume ciclicitate ilară, întărită chiar de repetarea cu exactitate ironică a replicilor folosite de o altă serie de uzurpatori. Glamiss (Áron Dimény) și Cantor (Lórand Váta) prima dată, apoi Banco (Viola Gábor) și Macbett (Bogdán Zsolt) a doua oară. E de la sine înțeles că istoria se repetă. Tiranului Duncan îi urmează un alt tiran: Macbett. Iar lui Macbett îi urmează un tiran și mai pervers: Macol. El nici măcar nu-și ascunde firea malefică. Actanții vieții publice se balansează constant între supușenie și conspirație. Mai întâi supușenie față de Duncan, apoi față de Macbett. Față de Macol nu mai contează, pentru că nimeni nu-l mai bagă în seamă. Oamenii par a se fi învățat să trăiască în dictatură și o acceptă necondiționat. Este finalul cu discursul monoton, ridicol, al noului satrap venit la putere, timp în care mașiniștii încep să debaraseze scena lăsându-l pe Biró Józsf (Macol) să mormăie mai departe, monocord și plictisit, iar actorii încep să se debaraseze și ei de roluri și de costume pentru a se întoarce în haine de stradă la aplauze. Iluzionarea scenică ia sfârșit în această notă derutantă, destructurantă. Totul a fost o iluzie sau un adevăr prea dur, contras într-un spectacol dulce-amar, spus / jucat de niște păpuși caraghioase, manipulate de un demon al puterii?

Dinamismul spectacolului este pus în valoare prin prestația unor actori de frunte ai teatrului. Bács Miklos creează un foarte convingător Duncan, caricatură de tiran plin de forță, grobian și crud, trăind plenar voluptatea puterii. Nu mai puțin caraghios e succesorul lui Duncan, Macbett, în interpretarea lui Bogdan Zsolt. Actorul adaugă un plus de viclenie personajului, acționând sângeros împotriva rivalilor pentru a-și consolida poziția. Fețele fățărniciei față de suveran sunt desenate cu perfidie angajantă de Vindis Andrea în dublura Lady Duncan/ Lady Macbett. Complicitatea personajului cu vrăjitoarele îi conferă un plus de mister și seducție. Viola Gábor în Banco, Dimény Áron în Glamiss și Váta Lóránd în Candor întregesc jocul clovnesc al acestei comedii de un tragism imens, nemăsurat. O comedie la care se râde plângând. Purcărete nu-i cere altceva lui Biró József decât să fie plat și Macol e plat în suficientă măsură pentru a încheia ironic șirul uzurpărilor. Cu puțin înainte de final, în rama tabloului de după cortina roșie apar alte chipuri de dictatori, actori, autori... Toți vor putere și glorie. Mascarada continuă până în zilele noastre. E fără sfârșit. Comicul și tragicul se întrepătrund savuros. Regele (oricare) poartă când o coroană somptuoasă, când una de hârtie ca într-un joc de clovni. Tronul râvnit e un scăunel de copil comic disputat. Restul e... întristare, meditație, vacuitate.
De: Eugène Ionesco Regia: Silviu Purcărete Cu: Zsolt Bogdán, Gábor Viola, Miklós Bács, Andrea Vindis, Áron Dimény, Lóránd Váta, József Bíró, Melinda Kántor, Anikó Pethő, Eszter Román, Szabolcs Balla, Balázs Bodolai, András Buzási, Zsolt Gedő, Tamás Kiss, Csaba Marosán

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus