Construită între 1889 și 1892 în stil neoclasic, concepție a arhitecților Adolf Voyta și Lajos Szikszaz, clădirea teatrului sătmărean este o "bijuterie arhitecturală" deosebită, și nu e de mirare că localnicii o situează în fruntea clasamentului "cel mai frumos teatru din țară", sediu al unui veritabil simbol al multiculturalismului ardelean. Mândrie onorată cum se cuvine la ceas aniversar, căci această cochetă clădire din centru, iată, a împlinit, în ianuarie 2022, 130 de ani de la ridicarea ei.
Frumoși, pătrunși de importanța momentului, mascați împotriva fatidicului Covid-19, edilii municipiului Satu Mare (primarul Kereskény Gábor și președintele Consiliului Județean Pataki Csaba) au deschis în discursuri bilingve, agreabile, ceremoniile aniversării celor 130 de ani de la inaugurarea clădirii Teatrului de Nord / Szatmárnémeti Északi Színház. Din partea celor două secțiuni, a Trupei Mihai Raicu (înființată în 1968) și a Trupei Harag György (înființată în 1953), au vorbit despre trecutul teatrului directorii Ovidiu Caița și Bessenyei Gedö István, expresie a unei bune coabitări. Având denumiri precum Teatrul Maghiar de Stat sau Teatrul Constantin Nottara, din 1969 instituția funcționează sub actualul nume, devenind un brand cultural al orașului.
Bine s-au gândit organizatorii evenimentelor să înceapă seria manifestărilor cu un vernisaj de fotografii, consemnări, mărturii, afișe, obiecte de arhivă proprie sau primite de la Muzeul Național din Budapesta, documente de patrimoniu care fac legătura cu trecutul, expuse în holul teatrului și pe culoarele de la parter și etaj ale clădirii. Mai mult chiar, acest liant cu trecutul a fost concretizat pe scenă cu spectacolul Sára asszony / Doamna Sára de Döbrentei Sarolta, în regia lui Vidnyánszky Attila, producția a Teatrului Național din Budapesta. Trupa de altădată a Naționalului maghiar a onorat, în deschidere, scena noului lăcaș de cultură și acum tot aceleiași instituții budapestane i s-a dat întâietatea, fiind programate să evolueze în prima seară a manifestărilor.
Povestea Sarei e asemănătoare cu a Fefeleagăi din nuvela lui Ion Agârbiceanu, o femeie copleșită de greutățile vieții, căreia îi mor pe rând toți copiii. Destinul tragic al acestei femei, prezentat în strânsă legătură cu viața comunității în care trăiește, este tratat într-o viziune sumbră, cu o sobrietate maximală a mijloacelor de expresie. De unde scena mai tot timpul întunecată, atinsă de umbrele și obsesiile morții repetitive. Stâlpii negri de pe scenă (decor László Székely) sunt în rezonanță absolută cu negrul costumelor (costume Jeremias Bianca), rar licărind lumina sau exprimând strălucirea alb-roșe a portului popular. Suntem într-un timp al privațiunilor și greutăților viețuirii din perioada cezaro-crăiască a zonei extrem vestice a Transilvaniei. Comunitatea are un medic bătrân (Sándor Tatai) și un reverend (Sándor Berettyán) care nu-i pot ajuta pe oamenii loviți de blestemul nenorocirilor ce vin peste ei. Este perioada când moartea infantilă făcea ravagii prin această parte a Europei. Sub aparența unui realism brut, bolovănos adesea, regizorul reușește să împletească simboluri ale supraviețuirii într-un mediu natural, specific perioadei, păstrător al cutumelor socio-religioase.
Acțiunea debutează ex abrupto cu înmormântarea lui Mihai, copilașul nevinovat care a trăit doar doi ani și patru săptămâni. Sara (Andrea Söptei) și soțul ei (Józsf Szarvas), copleșiți de necazuri, par blestemați. Regizorul Vidnyánszky Attila tensionează momentele dramatice ale subiectului într-un ritm și o grandoare apropiate de o epopee antică. Introspecția în sentimentele și credințele personajelor e abil condusă spre un final neașteptat. Preotul își conduce enoriașii pe drumul credinței. Se spun rugăciuni, se cântă psalmi, ritualurile trebuie păstrate în ciuda tragediilor de care sunt loviți. Sara vrea continuu să se instruiască, învață să citească, citește din Biblie, dar vine în contact cu ideile ateiste ale unui venetic, studentul Boldizsar Demeter (László Szabó Sebestyén), venit de la Cluj, și, influențată de un alt intrus, credința ei începe să slăbească. Vălul sumbru de pe această comunitate năpăstuită se ridică în final, când ultimul copil al Sarei primește numele de Arany János. El va trăi și va deveni poetul Arany János, născut la Salonta, personalitate literar-culturală marcantă în epocă.
Scenariul susținut cu forță dramatică de Döbrentei Sarolta se deconspiră ca având un substrat biografic sau doar lasă impresia că se inspiră din venirea pe lume a poetului care aduce sclipirea aurie a luminii peste tragica poveste a Sarei, adevărat miracol, adevărată revelație divină.