februarie 2022
R.M.N.
Am povestit în textul despre anul 2021 cum, datorită unei persoane dragi mie, am ajuns în decembrie 2021, ca un cadou timpuriu de Crăciun, pe primul meu platou de filmare. Dar fiindcă experiența aceasta necesită o expunere mai detaliată, am hotărât să îi aloc un text separat. Unul despre ce înseamnă să accepți orice oportunitate îți apare în cale și să depui puțin efort dacă este nevoie, fiindcă îți va fi răsplătit înzecit în unele cazuri.

Am aflat inițial de castingul de figurație pentru viitorul film al lui Tudor Giurgiu, intitulat Sibiu '89, care va prezenta cazul celor peste 300 de oameni sechestrați în bazinul acoperit al unei unități militare în vremea Revoluției de la Sibiu. Eram la Cluj atunci, într-un weekend în care eram destul de aglomerată. Aproape că nu m-am dus să particip la casting. Dar, cu încurajări din partea persoanei potrivite, am decis să renunț la planurile mele de duminică și să fac o scurtă excursie spontană la Sibiu. Am intrat în sediul în care se făcea castingul nefiind sigură că voi fi măcar selectată ca figurație, dar când am ieșit aveam mult mai mult.

Acesta e norocul meu. Cineva acolo sus le aranjează mereu cum e cel mai bine. Când am ajuns eu acolo nu mai era nimeni. Cele două fete de la agenția de casting stăteau la masa din curte la țigară. În ciuda faptului că doream să mă las de acest viciu, le-am întrebat dacă mă pot alătura și eu. Țigara pe care am fumat-o mi-a dat răgazul de a povesti puțin cu ele. Dorind să arăt cât de dedicată sunt, am menționat în trecere că am venit de la Cluj special pentru acest casting. M-au întrebat de ce nu particip și la castingul pentru producția care urma să se filmeze două zile mai târziu lângă orașul din care am venit și la care este încă nevoie de oameni. Le-am răspuns că nu știam nimic despre un astfel de film, dar că pot întreba la facultate dacă mai sunt studenți interesați de figurație. Cinci minute mai târziu, a venit un grup de șase-șapte persoane și fetele s-au apucat de colectat date și făcut poze. Dacă aș fi ajuns cinci minute mai târziu, poate nimic din ce urmează să relatez nu s-ar fi întâmplat.

A rămas să mă contacteze ulterior și, într-adevăr, în seara următoare am primit un apel telefonic în care îmi ziceau că e nevoie de 70 de oameni. Un număr destul de mare de persoane pe care ar fi trebuit să le găsesc de pe o zi pe alta. Nu mai aveam destul timp pentru a vorbi cu profesorii de la facultate să răspândească vestea, dar, surprinzător, folosindu-mă de miracolul secolului 21 - adică de rețelele de socializare -, am reușit să strâng în doar trei ore o comunitate impresionantă de cinefili, visători și simpli căutători de experiențe noi care doreau să participe ca figurație într-un lungmetraj. Abia în mijlocul acestui proces am aflat că regizorul este Cristian Mungiu. Nu mi-am putut stăpâni entuziasmul.

Au fost cinci ore pline, în care nu m-am desprins de telefon, încercând să răspund la toate întrebările celor interesați. Dar, uitându-mă în urmă, a meritat din plin. Abia așteptam să îi cunosc pe toți acești oameni cu care am vorbit, neștiind nici măcar cum arată. Iar în ziua ce a urmat am avut prilejul.

Nu aș putea scrie despre tot ce am trăit în cele șase zile (două în decembrie 2021 și patru în februarie 2022) de filmare în care am avut ocazia să mă aflu pe platoul unui regizor consacrat precum Mungiu, pentru că probabil aș trece ușor de pragul de 3.000 de cuvinte pe care l-am atins în textul despre anul 2021. Însă pot afirma cu sinceritate că niciodată nu am mai reușit să îmbin utilul cu plăcutul și lucrul cu distracția cu eficiența cu care am făcut-o în acea scurtă perioadă de timp. Recunosc, nu este ușor să stai ore în șir afară ca să dai duble peste duble, mai ales în mijlocul iernii și în toiul ninsorii. Dar am avut mereu alături o gașcă de oameni - uneori tineri întâlniți în circumstanțe artistice, alteori prieteni care nu au nicio legătură cu domeniul și adesea persoane ce le-am cunoscut direct pe platou - care au făcut timpul să zboare și frigul puțin mai ușor de suportat.

Iar simpla idee de a lucra cu domnul regizor, în ciuda contribuției infime pe care o aduceam proiectului, îmi dădea puterea și motivația de a continua să îndur condițiile de care adeseori ne plângeam eu și colegii mei de figurație (mai ales sătenii din Băișoara sau celelalte așezări rurale din împrejurimi, dar cu ei e o cu totul altă poveste). Deși nu am văzut decât 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și După dealuri, fascinația mea pentru Cristian Mungiu nu era mică. Era și greu să fie mică, luând în considerare cât de mult se vorbește despre el la Facultatea de Film și Teatru. Dar observându-l cum lucrează, cât de calm e, cum nu ridică niciodată tonul, deși ar avea motive... Am început să îl percep altfel decât ca pe un regizor de prestigiu, care a luat premiul cel mare la Cannes sau care are filme pe Netflix. Am început să îl văd ca pe un om care e aproape de fiecare "piesă" din puzzle-ul pe care îl reprezintă producția unui film, care nu stă în mijlocul camerei pe un tron și ne privește de sus. Care știe să glumească și care ne întreabă cum ne cheamă atunci când ne ia de braț ca să ne mute câțiva metri mai încolo în cadru. Dar, oricât de aproape ne-am fi simțit de el, tot nu se opreau glumele de tipul "m-a atins Cristi Mungiu, nu îmi mai spăl geaca". Erau la ordinea zilei.
  

Prima interacțiune pe care am avut-o a fost chiar la prima scenă, filmată în Iara, pe setul unui meci de hochei între o echipă românească și una ungurească. Figurația urma să facă parte din galeriile respectivelor echipe, însă maghiarii erau în minoritate. Ca să echilibreze balanța, Mungiu a trecut pe lângă fiecare dintre noi și a început să selecteze oameni. La un moment dat s-a oprit, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus "Tu, mergi cu el!". Eram atât de extaziată că nici nu mă interesa pentru ce mă alesese. Abia mai târziu am aflat că trebuia să stau la galeria maghiară, să scandez slogane ungurești care nu știu nici până în ziua de azi ce înseamnă și să tărăgănez un cântec ale cărui cuvinte pocite oricum nu se auzeau peste masa uriașă de români ce - norocoși fiind că erau în superioritate numerică și primiseră niște versuri repetitive și ușor de reținut în limba lor maternă - urlau ca din gură de șarpe să ne acopere pe noi.

Atunci am stat pentru prima oară aproape de Catrina, o fată lângă care urma să mă aflu în fiecare din cele douăsprezece scene pe care le-am filmat împreună, de parcă eram la pachet, și cu care m-am împrietenit instant. Probabil și regizorul ne-a simțit chimia, altfel nu-mi explic cum de ajungeam mereu noi două în același loc de pe set, din zecile de oameni care erau prezenți. Cu ea am și făcut prima gafă de pe platou când, după 17 duble în care trebuia să traversăm printr-o paradă de Crăciun, nu ne-am dat seama că filmarea e gata și se trage sunetul și la auzul cuvântului "acțiune" am trecut din nou printre actorii costumați în urși, întrebându-ne revoltate de ce restul figurației stă pe loc și de ce nu mai vedem camera de filmat (pe lângă care aveam mereu grijă să trecem tacticoase). Dacă cineva ne-a observat, sperăm că măcar s-au distrat pe seama noastră.

A doua gafă am realizat-o pe cont propriu, o lună mai târziu. Primisem onoarea de a porni din picioare și a mă așeza într-o scenă în care restul figurației nu își schimba poziția. Era un fel de rol de întârziată, cea care ajunge la un eveniment fix când începe. Mi se potrivea mănușă. Tot din plebe făceam parte, dar măcar aveam o sarcină mai specială, cât să îmi amintesc de vremurile plăcute în care jucam teatru. În spatele meu se afla actorul principal, care de asemenea trebuia să se așeze, așadar eram nevoită să fiu foarte atentă la semnalul de pornire. Întâmplarea face ca după pauza de masă, în poziția 1 fiind, să contemplu puțin mai adânc decât era necesar. Atât de adânc încât am uitat că la secvența aceea nu se mai zicea "acțiune". Pe scurt, am uitat să pornesc când trebuia. Iar când am simțit un ghiont puternic în spate, m-am întors ca orice român revoltat a cărui vină nu e niciodată a lui să mă iau la harță cu persoana în cauză. Apoi l-am văzut pe protagonist, mi-am pus mâinile în cap și m-am așezat umilă la locul meu.

Totuși, cea mai mare gafă a fost una comună și s-a materializat tot în ziua respectivă, de dimineață mai exact. În prima zi de filmări din ianuarie 2022 eu și cu Catrina ne-am împrietenit cu niște băieți care ajungeau la locație cu mașina. Ne-au propus să venim în următoarele zile cu ei și nouă ne-a convenit, având în vedere că ne ofereau mai mult timp de dormit și o flexibilitate mai mare. Nu ne-am gândit totuși că odată cu această flexibilitate venea și o lejeritate mai mare, care poate tinde înspre iresponsabilitate. Știind că nu mai pleacă autocarul fără noi dacă întârziem, nu ne-am stresat niciunul în acea dimineață să ajungem la ora stabilită. Cu toate acestea, cea mai fără griji a fost Catrina, care s-a trezit la ora 8:00, mai exact ora la care noi trebuia să fim în Rimetea (aveam de făcut un drum de o oră cu mașina). A ajuns liniștită acasă la Viorel-șoferul, locul din care plecam, cu prosopul în cap - că de, fata se spălase pe păr, să arate bine în cele două secunde de film - și a mai băut și o cafea cu nonșalanță. A început să se streseze abia când și-a dat seama că e posibil să îmi pierd eu rolul de întârziată din film din cauză că întârzii în realitate. A urmat apoi cel mai amuzant drum cu mașina din viața mea, un stand-up comedy pur, marca Viorel, care la fiecare obstacol de pe drum izbucnea cu cele mai spumoase replici. Când am ajuns în sfârșit pe platou, se filma deja a treia dublă. Mă mir că ne-au mai primit. Partea bună e că nu mi-am pierdut rolul. Catrina poate răsufla ușurată.

Au fost și destule amintiri amuzante care nu au implicat gafe. Cum ne-am dat cu sacii de gunoi pe zăpadă la finalul filmărilor. Cum stătea Viorel cu țigara după ureche în biserică, sperând să plaseze un easter egg în film de tipul paharelor de Starbucks din Game of Thrones. Sau cum s-a trântit pe zăpadă în cimitir, și-a desenat o cruce și mi-a cerut să-i fac o poză, de parcă făceam reclamă la sicrie. Cum unul dintre săteni a luat căștile de 300 de lei ale unui coleg, le-a purtat peste cușmă, de parcă erau antene, și nu a vrut să le dea înapoi până nu a venit paza. Cum altul a făcut sevraj de la lipsa de alcool fiindcă a filmat toată ziua și a fost dus cu ambulanța la spital (adevărate fenomene sătenii ăștia). Cum alt sătean destul de rotunjor s-a tot plimbat pe culoarul îngust al microbuzului până ce un altul l-a întrebat "Unde te poartă Satana?". Și multe alte povești pe care nu am voie să le menționez...

Un lucru e cert: să stai mai mult de jumătate de zi cu aceleași persoane, îndurând frig, foame, somn și febră musculară creează sau întărește o conexiune care cu greu poate fi alterată. Așa mă simt eu cu oamenii minunați cu care am avut șansa să împărtășesc experiența de filmări și pe care îi pot numi cu încredere prieteni. Am avut un vis simplu: să apar într-un film. Însă ceea ce am primit a reprezentat un vis mai complex, pe care nici nu am știut că îl am. Am intrat în călătoria asta fără nicio așteptare și am avut parte de surprize plăcute la tot pasul, pe toate planurile. Și voi fi mereu recunoscătoare pentru această oportunitate inedită. Pentru acest vis împlinit.

 Later edit: Filmul lui Cristian Mungiu despre care e vorba mai sus se numește R.M.N. și a fost reținut în Selecția  Oficială la Festivalul de la Cannes, 2022.



Regia: Cristian Mungiu Cu: Marin Grigore, Judith State, Macrina Bârlădeanu, Orsolya Moldovan, Maria Drăguș

Votați acest film/eveniment:

Media: 3.7/5 (14 voturi)

Votați acest articol:

Media: 4.2/5 (17 voturi)

0 comentarii

Adăugare comentariu

În programul cultural

Cinema City Cotroceni
29.06 17,15;19,50;22,30
30.06 17,15;19,50;22,30
Cinema City Mega Mall
29.06 11,00;13,50;16,40;19,20;22,00
30.06 11,00;13,50;16,40;19,20;22,00
Cinema City ParkLake
29.06 22,20
30.06 22,20
Cinema City Sun Plaza
29.06 16,20;19,10;22,00
30.06 16,20;19,10;22,00
Cinemateca Union
29.06 16,00
30.06 18,15
02.07 13,30
03.07 14,00
Elvira Popescu
03.07 13,00
Muzeul Ţăranului Român
29.06 20,00
30.06 18,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus