Prezentat în premieră la Cannes - recompensat cu Grand Prix-ul ediției 2022 -, recenzat pozitiv de critică în special pentru că demitizează virilitatea toxică pe care tinerii încearcă să și-o asume precoce, Close urmărește omogenizarea stratificărilor ideologice existente între națiuni. Co-producția Belgia, Franța, Olanda parcă dorește coagularea unui spirit unitar și a unei colectivități care să afirme temerile minorităților.
Ingenuitatea și candoarea relației celor doi protagoniști, Léo (Eden Dambrine) și Rémi (Gustav de Waele) este știrbită atunci când celor doi li se aruncă întrebarea ridiculizantă și, pentru cel dintâi, jenantă, dacă nu cumva sunt iubiți.
Captivi între privirile scrutătoare ale colegilor, cei doi se văd siliți să le ofere un răspuns expeditiv și prompt, ceea ce-l determină pe Léo să arboreze o poziție vehementă, prin care neagă speculațiile instigate împotriva lor. Punctul de cotitură este marcat de alienarea graduală a lui Léo față de prietenul său cel mai bun - Rémi, a cărui sensibilitate este de-a dreptul paralizată asistând la progresiva distanțare a lor. Totuși, figura Celuilalt, a exclusului, este anihilată de o colectivitate încă inaptă să empatizeze cu figura unei colectivități care-și resimte existența drept un viol al convențiilor sociale. Dispariția timpurie a lui Rémi din interiorul poveștii face imposibilă familiarizarea cu dinamica sa internă, concentrația epică gravitând în jurul lui Léo și în jurul procesului de conștiință pe care îl traversează. Moralitatea tronează într-un spațiu al inaccesibilității și se joacă, printr-un exces de perversiune, cu frivolitatea unor copii care se confruntă mult prea devreme cu inechitățile unei lumi sufocate în propriul egocentrism.
Deși la o primă privire filmul nu face decât să dezvăluie decadența unor valori după care ne ghidăm într-un mod inconștient și inerent - printre care și machismul timpuriu și neasumat al băieților - aceste truisme dobândesc, spre final, o greutate care ne aduc în fața faptului împlinit, și anume că Sinele, în cursa interminabilă a supraviețuirii, își perforează propriile vicii aruncându-le asupra Celuilalt, proliferând un spațiu în care empatia devine inaccesibilă. Această gonflare deliberată a eului din teama de asumare a propriei identități este cea care generează graduala izolare a lui Rémi. Într-o noapte în care Léo înnoptează la Rémi, acesta alege să doarmă singur pe o altă saltea, pentru ca, în dimineața zilei următoare, să-l găsească pe Rémi dormind alături de el, urmare a unui instinct inerent de a-l simți pe Léo aproape. La vederea lui Rémi, Léo se revoltă aproape vehement, încercând să-și îndepărteze prietenul cel mai bun. Dacă în cazul lui Léo acest gest înseamnă negarea speculațiilor în legătură cu intimitatea lor, văzută printr-un filtru homoerotic de colegii săi, pentru Rémi episodul declanșează fluctuațiile emoționale și procesul de înstrăinare, percepând acțiunile lui Léo drept o primă ruptură în relație. Neștiind cum să-și gestioneze emoțiile, acesta iese din cameră și se închide în baie, loc care amalgamează o serie de simboluri pentru textualitatea cinematografică. În final, iese la insistențele mamei sale, însă având deja convingerea intimă că Léo începe să-i devină străin.
Cadrele vizuale care-i surprind pe cei doi prieteni plimbându-se printre lanurile de flori par să tranchilizeze injustițiile suferite, concentrând întreaga tensiune emoțională într-un singur punct care, mai apoi, se disipează în propria intensitate. Culoarea vibrantă a vizualului îi oferă o liricitate care vine să calibreze roaller coaster-ul de emoții prin care ne poartă Lukas Dhont, articulând un spațiu proxim cu personajele.
Prin intimitatea celor două personaje, Close ne aduce în intimitatea propriilor noastre trăiri, temeri și dorințe, întrebându-ne, apelând la o disociere voită, dacă am empatiza cu sinele devenit un altul.