Filmul face o incursiune în lumea adolescentină a anilor '70 ai României socialiste, cu toată efervescența și inocența ei, confruntată cu corupția regimului politic și perversitatea aparatului ei represiv. Este un omagiu adus realizatorului emisiunii muzicale Metronom, Cornel Chiriac - mai întâi, în țară (unde s-a remarcat ca descoperitor al formației de muzică folk Phoenix) și apoi continuatorul ei la postul de radio Europa Liberă.
În bună măsură, meritul acestei pelicule stă în atmosfera și autenticitatea unor scene de epocă pe care regizorul nu le-a experimentat, dar s-a priceput să le construiască pornind de la documente oficiale sau din povestirile și interviurile luate celor care au trăit în miezul acelei triste istorii.
Vivacitatea și firescul momentelor ce surprind pe tinerii liceeni captivează mai cu seamă pe cei care se vor recunoaște în "ceaiurile" - acele reuniuni dansante - și uniformele, bentițele albe și matricolele școlare cu emblemele liceului, dar și pe audiența mai tânără sau care nu a cunoscut opresiunea unui regim dictatorial, fascinată de fervoarea și entuziasmul lor. Elevii adunați în locuința colegei lor Roxana (ai cărei părinți sunt plecați) ascultă muzică occidentală transmisă de Cornel Chiriac, pe postul de radio Europa Liberă. Ei pun la cale o scrisoare adresată DJ-ul emisiunii Metronom, devenit legendă pentru tinerii animați de rebeliunea - așa zisă Primăvara de la Praga - din 1968.
Scrisoarea conține, pe lângă lista cântecelor cerute să fie transmise în emisiune, și câteva note critice la adresa regimului politic. Ana, prietena Roxanei, participă la petrecere, în speranța unei clipe de intimitate cu iubitul ei Sorin, înainte ca acesta să emigreze cu mama lui în Occident. Sorin se lasă prea mult așteptat, nu este de față la fabricarea scrisorii, dar va fi mesagerul ei către un ziarist francez ce o va scoate din țară. Misteriosul "mesager" se dovedește a fi întocmai securitatea, iar prețul plecării în Occident este trădarea prietenilor și, în final, și a iubitei ce n-ar fi trebuit să fie prezentă la party. Ana, deși în pragul Bacalaureatului și amenințată cu pușcăria, rezistă cu înverșunare încercărilor de intimidare ale colonelului de securitate. Un final discret și echivoc reunește, după Bacalaureat, gașca de la petrecere, veselă și tumultoasă. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, personajele feminine din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu - subiectul de la Bac - polarizează toată discuția.
Din interviul cu regizorul organizat de curatoarea secției de film de la MOMA, La Frances Hui, înțelegem că Ana (Mara Bugarin), cu toată rebeliunea ei în spiritul prieteniei și al loialității, a acceptat în final compromisul. Câți informatori ai securității s-au profilat din clasa liceului Lazăr, în urma acestui incident - pus la cale tot de securitate, pentru a da un exemplu sau a dovedi un exces de zel de activitate - nu aflăm.
Alexandru Belc - netrăitor al acelor timpuri - surprinde magnific acest fenomen recursiv al trădării care s-a petrecut în România comunistă, la nivelul întregii societăți. În interviu, mărturisește detașat că nu și-a propus realizarea unui film despre regimul comunist. Nu emite judecăți moralizatoare vizavi de cei care, constrânși sau inocenți, în situații limită, au colaborat cu securitatea. În fapt, politicul cade în subsidiarul unei relații de iubire în parametrii ei explozivi. Autor de film documentar, Alexandru Belc se află la primul său lungmetraj. Regizorul vorbește despre istoria acestei pelicule, ce inițial s-a configurat ca un documentar despre rezistența anti-comunistă prin cultură, în particular prin muzică, avându-l ca protagonist pe Cornel Chiriac. Dar urmărind dosarele securității deschise celor care comunicau "muzical" cu realizatorul emisiunii radiofonice de la Europa Liberă, povestea Anei suscită o abordare ficțională în care iubirea prevalează principiilor și moralității. Gestul abominabil al iubitului e răsplătit cu o scenă de amor chiar înaintea plecării definitive, o probă a dăruirii și iubirii necondiționate.
Temele urmărite sunt propensiunea tineretului către vest, dorința de libertate, muzica - ca formă de disidență - și compromisul - ca soluție adecvată subzistenței într-un regim totalitar - cu consecințe grave la nivelul celular al societății - familia. Sentimentul alienării, al îndepărtării de la valorile și tradițiile morale se instituie ierarhic de la părinți la copii, ca un resort firesc al instinctelor de conservare. Pe marginea unui scenariu concis și expresiv, într-un limbaj ferm, stereotip și agresiv, colonelul de securitate, interpretat magistral de Vlad Ivanov, face un rezumat comprehensiv al perspectivelor oferite de societate unui tânăr în formare. Balanța atârnă greu: intrarea la facultate, trecerea examenelor, asigurarea unei repartiții confortabile contra amenințărilor cu nesusținerea bacalaureatului, compromiterea funcțiilor și slujbelor părinților.
Povestea de dragoste a celor doi liceeni pare desprinsă parcă pas cu pas, gestual din cântecul "Cu pleoapa de argint" scris și interpretat de Mircea Florian, pe care Ana dansează frenetic, într-un fel de extaz, în așteptarea iubitului. Scenele de tandrețe ale îndrăgostiților, poate prea lungi, stau sub semnul despărțirii și al unui viitor incert, fără perspective.
"Îmi este gândul prea curat / Surâsul tău neașteptat /... / Vai, vai, vai, mă îndemn cu mâna / La plecare, fără-ngrijorare / Și mă privești, părul ți-e ca lacul / Mov la culoare, plin de răcoare..."
O iubire castă, manifestată prin "vechea îmbrățișare", a mângâierii, a privirilor alungite cu "ochii ascuțiți" de sub "pleoapa de argint", o iubire cu constrângeri, dar înaripată, năvalnică - pe calul ce-și "mușcă zăbala" pare romantică și anacronică, dar nostalgia ei răscolitoare îi va tulbura pe cei familiari cu lirica și atmosfera acelor timpuri.
"Tu mă mângâi pe grumaz / Mi-l îmbraci în alb atlas / Mă strecori, dar dorul o să mă ajungă, ajungă... / Bună și veche e-mbrățișarea / Suntem prea iubiți, / ne sunt ochii ascuțiți / Călărim pe calul ce mușcă zăbala, zăbala."
Peste toate stavilele iubirii, plecarea fără întoarcere a lui Sorin, trădarea prieteniei, actul ratat de amor la ceaiul Roxanei, amenințările securității, speranța își face loc cu grație. Ea culminează cu scrisoarea Anei către postul Europa Liberă, al cărei conținut nu este relevat, ci doar sugerat de reacțiile Roxanei. Un gest gratuit, menit fie să atragă atenția iubitului, fie exterior compensatoriu pentru posibila sa nouă condiție - de informator al securității. În interviu, regizorul optează pentru ultima. Scena - ce contrapunctează relația intimistă a celor două prietene pe care am urmărit-o în timpul petrecerii - e menită să dezvăluie o stare de spirit specifică regimului, aceea de frică de celălalt, a lipsei de încredere, a minciunii instituite între ființe odinioară apropiate. O anume stare de tensiune și disconfort însoțește dialogul dintre fete, a căror naivitate și stângăcie trădează - prin negare - încercările securității de-a le racola. Între tinerii maturizați în câteva ore petrecute în pivnițele securității plutește dintr-odată acel sentiment amenințător și incert de confidențialitate cu securitatea.
O altă consecință tragică a regimului pe care Alexandru Belc o intuiește este relația părinți - copii ce devine tensionată și delicată, îndată ce părinții nu mai constituie un reper moral pentru odraslele lor (tatăl o consiliază pe Ana să colaboreze cu securitatea). Regimul sever, restrictiv (Ana fuge în uniforma școlară la party, peste interdicția mamei) devine dintr-odată împăciuitor și lamentabil. Regizorul induce subtil acel sentiment onctuos al dependenței de o situație "nefastă", la latitudinea fiicei lor.
Alexandru Belc fixează câteva tablouri de atmosferă și repere emblematice pentru perioada acelor ani: zidurile circulare cu frescele soldaților - Monumentul Eroilor, din fața Academiei Militare - un spațiu unde se întâlnesc, ironic, cei doi iubiți, și care va servi ulterior ca teren de fotbal; locuințele meschine de bloc, cu vitrinele pline de cristale și porțelanuri, dulapurile masive cu rochiile desuete ale mamei Roxanei, și "beciurile" securității, unde se scriu din greu "extemporale". Elevii stau în bănci, ca la școală, puși față în față, să-și trădeze prietenii - acele depoziții semnate, ce aveau să le pecetluiască soarta. Pereții sunt decorați cu portretele lui Ceaușescu și Gheorghe Maurer, iar "torționarii" își fac oarecum gratuit sau neverosimil simțită prezența; de exemplu, scena cu elevul care cere să-i telefoneze mamei. Interpretată ca o tentativă de apel la pârghiile sociale ale familiei, securistul - ca reprezentant al unei instituții și puteri supreme - îl izbește brutal cu telefonul și-l umple de sânge. Culoarea locală e studiată și urmărită în detaliile ei semnificative: de la modelele mașinii Dacia - singurele vehicule particulare ale omului de rând - la limuzinele negre, sovietice, cu care se deplasau funcționarii securității, la vestimentația stereotipă și uniformă, limitată la comerțul socialist de stat, la servietele școlare de atârnat pe umăr, la lenjeria de corp.
În interviu, regizorul vorbește despre structura divizată a peliculei, cu două părți concepute ca entități complet diferite, legate circumstanțial printr-un fir narativ. Prima este un realizat tablou de notație, axat pe petrecerea din locuința Roxanei. Atmosfera efervescentă, plină de entuziasm tineresc devine brusc apăsătoare și terifiantă în a doua parte ce se desfășoară în oficiile securității. Hărțuiala, agresiunea și insistența tipică funcționarilor din serviciul securității pun în contrast două aspecte ale lumii comuniste, în care tinerii condiționați de teroarea regimului sunt mai conștienți și mai orientați spre învățătură, și în același timp mai avizi de tot ce se cheamă noi mode occidentale, muzica fiind la îndemână, prin interceptarea posturilor de radio străine, ca Europa Liberă. Alexandru Belc vorbește despre procesul elaborat de filmare a "ceaiului" ce a cunoscut trei versiuni, cea prezentată urmărind acele planuri foarte lungi, "netăiate", semnalate de ascultarea unor melodii de la un cap la altul (Light my Fire cu formația The Doors, Janis Joplin) și susținute de improvizația tinerilor actori neprofesioniști (studenți la UNATC). Între ele se instalează tăcerea, camera își mută obiectivul în dormitor, unde se aud doar vocile celor doi îndrăgostiți, pentru că ei nu se aud decât pe ei înșiși.
Selecția muzicală - elaborată cu sensibilitate - este fluidul și liantul acestei distinse pelicule cu darul ei melancolic de-a răscoli fără patimă o lume ce a existat și a avut strălucirea ei, cu toată întunecimea ce o înconjura.