Renunțând în mod deliberat la canonul estetic însușit de-a lungul vremii (gândiți-vă numai la capodoperele Oldeuboi / Oldboy și Ah-ga-ssi / The Handmaiden), Park Chan-wook mărturisește, în interviul acordat pentru MUBI, că a dorit să producă un film exclusiv în limba coreeană, sugerând parcă faptul că resorturile lingvistice condiționează un soi de specific ancestral inimitabil, ce face posibilă oglindirea întregului său parcurs cinematografic. Totuși, în raport cu producțiile anterioare, am putea afirma (într-o notă extrem de deluzorie) că Heojil kyolshim / Decision to Leave suferă de un simplism reducționist, puternic blazat și omogenizant - inducând astfel spectatorului grăbit sindromul celui care nu vede decât straturile de suprafață ale narațiunii. Aglutinarea acestor judecăți timpurii lasă spațiu unui nou interval de gândire pentru ca, finalmente, concepțiile să fie reconsiderate. Aparenta imposibilă poveste de iubire, articulată în baza unui fatalism amoros, este întrețesută cu o serie de alte motive a căror simbolistică nu se lasă dezvăluită în întregime nici măcar la sfârșitul filmului.
Imersiunea în dinamica narativă este atât de abruptă încât spectatorul se va simți dezorientat în primele cincisprezece minute, întrebându-se, exasperat, ce vrea să-i transmită regizorul cu înlănțuirea de cadre alese. Episodul de la începutul filmului, un close-up al unor ochi (în acest caz, unii invadați de furnici) devine un laitmotiv de-a lungul întregii narațiuni, ochii devenind principalul canal de comunicare între personaje. Scenele în care detectivul Hae-joon (Park Hae-il) o urmărește pe tânăra văduvă Seo-rae (Tang Wei) - care este suspectată de uciderea soțului ei - devin extensia unei realități pe care Hae-joon o nutrește în intimitatea propriilor trăiri, în ciuda faptului că încearcă (în conformitate cu cerințele etice specifice profesiunii sale) să-și reprime sentimentele pentru minunata tânără acuzată. Din acest punct, firul narativ ia direcția clasicului thriller în care detectivul se îndrăgostește nebunește de inculpata sa. Însă crusta poveștii devine din ce în ce mai "cioturoasă", mai complexă, mai puțin liniară, printr-o serie de alte "noduri" simbolice pe care le inserează scenariștii Park Chan-wook și Chung Seo-kyung. Există și o barieră comunicațională ce este condiționată de originile diferite ale celor doi - Hae-joon este coreean, în timp ce Seo-rae - chinezoaică -, dar în ciuda acestui fapt, diferențele acționează drept catalizator pentru a-i apropia și mai mult fără a insinua, de fapt, vreun contact fizic. Tentativele lui Hae-joon de a se strecura în viața lui Seo-rae devin, dintr-odată, jocuri de seducție ale tinerei fete menite a-l atrage pe acesta în viața sa - iar cei doi încep să comunice telepatic la un nivel aproape instinctiv, reușind să înțeleagă ceea ce celălalt nici măcar nu a apucat să spună. Probabil momentul de intimitate cel mai intens dintre cei doi este atunci când, suferind de insomnii, Hae-joon își reglează ritmul respiraței cu cel al lui Seo-rae ca să adoarmă.
Moartea devine și ea o strategie de seducție pentru ca iubirea, prin tot soiul de mecanisme amorale, să devină principalul vector de moralitate. Legile iubirii sfidează mârșăvia timpului, motiv pentru care Park Chan-wook jonglează cu liniaritatea temporală, antrenându-ne imaginația și întrebându-ne, de fapt, dacă decizia de a pleca nu este, în esență, o decizie de a rămâne.
Momentul în care iubirea ta s-a sfârșit, iubirea mea a început, este ceea ce Seo-rae îi mărturisește lui Hae-joon. Orice sfârșit e un nou început, orice plecare ne direcționează spre o nouă destinație, parcă vrea să ne spună Park Chan-wook. Deși imposibilă, iubirea există dincolo de prezență sau absență - una dintre concluziile pe care ni le livrează regizorul coreean. O iubire înghițită de mister, pentru că forța și apariția ei rămân, la fel, un mister.