Formula aleasă de tandemul Alexandra Felseghi (scenariu) - Adina Lazăr (regie) descinde din reverberațiile scandaloase întreținute de presa cotidiană de actualitate și accede la structura teatru - reportaj, ilustrare / aprofundare a unor fapte reprobabile, violuri și crime cu un puternic impact social.
Dintr-o crimă abominabilă s-a inspirat dramaturga Alexandra Felseghi în Verde tăiat (omorârea unui pădurar din Maramureș), din alte crime / tragedii intens mediatizate, nepedepsite de legiuitori, a împletit ea scenariul pentru Nu mai ține linia ocupată. Mai exact este vorba despre incalificabilul caz Caracal care a îngrozit o țară întreagă. Sunt "cazuri" reprobabile, de mare cruzime, absolut oribile, aduse pe scenă cu mare curaj și acută determinare în plan intim emoțional.
Desigur, titlul afișează un cinism fără margini al autorităților îndrituite să apere viața cetățenilor, acuzate că n-au acționat prompt la apelul disperat al fetei sechestrate, prinse în capcana unui monstru cu aspect umanoid. Cazul de la Caracal e împletit cu unul similar, în care o altă fată, Andreea Tomiță, devine unealtă erotică în mâna unui pește fără scrupule, Sere Ghinoiu. Crimele îngrozitoare, șocante au servit drept inspirație, iată, din Antichitate până în zilele noastre. De la Sofocle la Dostoievski și de la Eschil la Truman Capote.
Spre a lega subiectul piesei de monumentalitatea modelelor antice, tandemul Felseghi - Lazăr a introdus în spectacol corul, adică un număr de patru virtuale erinii, divinități ale infernului, înveșmântate corespunzător, cu părul răvășit, care transcend majestuos, prin gestică și mișcare, peste hidoasele realități, lansând usturătoare verdicte, acuzații, blesteme. Dezvăluind și condamnând ca o instanță supremă. Este elementul de mare rafinament scenic susținut de Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Adriana Brăilescu, sub îndrumarea inspirată a coregrafei Andrea Gavriliu. Ele impun gravitatea și solemnitatea fatalității prin simultaneitatea rostirii și a mișcării. Este elementul simbolic, insinuat cu vigoare crescândă ca un ecou venit de departe în stare să salte construcția scenică din structura de teatru-reportaj, îmbinând realismul scenelor cu alegoria subiacentă. Vocea disperării din secvențele hărțuirii este înlocuită cu vocile răzbunării. În această direcție, limbajul bivalent primește conotații mitice, de mare forță și expresivitate.
Diana Buluga realizează un sensibil și convingător personaj feminin în rolul Andreei Tomiță, fata naivă, pusă de "iubitul" ei să se prostitueze. În compania celor doi interlopi, frații Ady și Valy Cucui, de o violență ce stârnește furia spectatorului, Andreea este crinul batjocorit și aruncat la gunoi de o societate pasivă față de ființele lipsite de apărare. Eficienți în duritatea și perversitatea personajelor interpretate sunt Cosmin Stănilă și Radu Dogaru, veritabile prototipuri ale agresivității unei întregi generații de beizadele ale unor îmbogățiți fără scrupule. Exactitatea și ritmicitatea (admirabile) cu care Radu Dogaru își rostește replicile în stil hip-hop irită și descumpănește.
Sânziana Tarța transmite empatia resimțită de psihologa Elena Vasiliu pentru soarta Andreei. Când își trăiește propriile traume, clachează ca și bolnava internată înaintea ei.
Similitudinea scenei sugerează o repetitivitate a încercărilor sinistre ale vieții. Îmbrăcați în haine sărăcăcioase, de oameni simpli, Adriana Băilescu și Ionuț Caras se încadrează în tipologia părinților îndurerați care și-au pierdut fiica, probabil arsă de monstrul cu chip de om într-un butoi din curtea sa. Comentariile despre acest tragic sfârșit al fetei violate, torturate și ucise în realitate au făcut turul televiziunilor la timpul respectiv. Motiv pentru care fatidicul obiect va fi structurat în spectacol ca simbol al morții. Emoționantă întruchipare a durerii realizează Ionuț Caras în monologul tatălui care și-a pierdut fiica, Alexandru Berbeceanu. Mai puțin conturat psihologic e personajul Monica Tomuță, mama Andreei plecată la muncă în Italia, care apare într-o scurtă secvență în interpretarea Elenei Ivanca. Ea oscilează între dragostea față de fiica sa și dragostea pentru amantul ei, Sere Ghinoiu, devenit între timp amantul fiicei. Duplicitatea lui Sere, atent supravegheată de Adrian Cucu, alternează cu o persistentă atitudine flegmatică, agrementată cu aroganță și obediență față de cei mai puternici ca el. O conștiincioasă realizatoare tv este Angelica Nicoară în interviurile luate soților Berbeceanu și polițistului Flavius Obăcescu interpretat de Matei Rotaru. Ancheta pornită de polițist dezvăluie, fără tăgadă, oscilațiile factorilor decizionali implicați în stabilirea adevărului. De aceea, tenta dată de Matei Rotaru personajului e ușor ridicolă, auto-incriminantă.
De maximă eficiență minimele elemente de decor concepute de Andreea Tecla și costumele firești propuse de Andra Handaric, în contrast izbitor cu veșmintele de un roșu intens purtate de femeile din cor, amintind de Antichitatea greco-romană. Un ecran în stânga scenei vrea să tensioneze acțiunea printr-un cronometru pus să efectueze un fel de numărătoare inversă, dar eficiența lui rămâne discutabilă. Proiecțiile de pe ecranul din dreapta aduc în prim plan fizionomiile actorilor, accentuând zbuciumul sufletesc al personajelor. De aceste aranjamente scenice răspund Adrian Piciorea, Ioana Pop și Daniela Groza.
Apendicele final, cu soții Berbeceanu veniți s-o sărbătorească pe fiica dispărută pare preluat de pe canalul american tv reality show Crime & Investigation. Un obicei în care rudele celor dispăruți și prietenii apropiați lansează baloane spre cer în amintirea celor uciși. Această scurtă scenă finală putea să lipsească. Punctul maxim al tragismului se consumă în scena dinainte când pogoară peste scenă în ecleraj romanțios (ironia e evidentă) sinistrele simboluri ale morții, butoaiele. "Nimic n-o să mai fie ca înainte" spune neconsolat tatăl fiicei dispărute.