SpectActor / martie 2021
câine cu om. câine fără om
"e imposibil să aștepți atunci când alergi"

Sunt pet-sitter și îi ofer lui Oscar ceea ce-și dorește și numai eu îi ofer. Cu toate astea, îmi arată colții când mă apropii de stăpânii săi. Anul acesta, eu și Oscar avem aceeași vârstă. E testimonialul meu, din timpul scrierii acestei cronici. Acela născut din testimonialele actorilor (inspirată idee de pregătire și promovare a unui spectacol!), din notele și comentariile acelei promovări, îl dezvolt în altă parte, trecând peste rigidități mai noi în perspectiva asupra câinilor.

 Am avut încredere că Radu Afrim, dincolo de teme și teze, oferă emoție și te pune pe gânduri. Este al patrulea spectacol creat de el aici și, o dată mai mult, simt că este încă o "filă" din jurnalul său. Desigur că e firesc pentru un artist - îmi amintesc de Mihail Trifan, cum vorbea de tablourile sale ca de ecografii ale sufletului - dar, atât cât am putut să-i urmăresc traseul regizoral, am avut sentimentul că întrezăresc un strop dintr-o fabuloasă trăire. E interesant de privit în urmă la prezența sa în Craiova. Cel puțin prin evoluția tinerilor actori.


La câine cu om. câine fără om, și datorită ineditei alegeri a sălii "Ion D. Sîrbu", am privit atent la chipurile actorilor. Mai ales că, oricât ai studia mișcările unui câine, e greu să reproduci privirea sa, să te topești, tu, ca om, într-o privire de câine. Am văzut eforturile lor, am văzut încordarea și dedicarea. Am văzut maturizarea, cel puțin la unii, prin aceste întâlniri cu Afrim. Este prima dată (după un examen din studenție și o propunere apropiată în Nunta însângerată, acel spectacol foarte bun creat de Andrei Măjeri) când îl văd pe Alex Calangiu într-un rol tragic și chipul său, transfigurat, m-a urmărit chiar și când florile și aplauzele se revărsau peste actori. Claudiu Mihail și Alex Calangiu ("vă declar colegi de bancă" e o replică în Casa cu suricate) par a fi crescut împreună, de la "școlarii din fundul clasei", în Dacă am gândi cu voce tare, până la cuplul om-câine, din ultimul segment, Hingherul, al spectacolului ce lansează creațiile acestei stagiuni. Priveam la ei și mă gândeam că absența lui Ilie Gheorghe și Valentin Mihali se poate estompa.

Am folosit termenul "segment" pentru că, de data asta, cumva în siajul precedentului, Inimă și alte preparate din carne, spectacolul este unul ca de varietăți, cu glume și corp-ansamblu în stil parodic, cu poezii și monologuri, o înseriere de segmente, mai scurte sau mai lungi, independente, singura legătură fiind relația om-câine. Și, peste toate, mai aproape sau mai ascunsă, ca mai mereu la Afrim, singurătatea. Acum mi-a sărit în urechi și "așteptarea".

Câinele Iago (excelentă interpretarea lui Mihai Viță, după un pisic în Ultimul dans al libelulei, acum este fascinant în fiecare ipostază canină) spune la un moment dat: "e imposibil să aștepți atunci când alergi". De altfel acolo, în segmentul scris de Lia Bugnar, se aude de cele mai multe ori o ipostază din familia de cuvinte a așteptării. Pentru ca mai apoi să vină tulburătoarea dorință a Oanei Pellea (rostită de Iulia Lazăr ca într-o dedublare): "l-am rugat ca atunci când voi veni și eu pe malul celălalt, să mă aștepte. Știu că așa va face."

Eternitatea împreună este un vis al omului dintotdeauna. Afrim îl transpune și de dincolo de linia de frontieră. Vampirul și câinele lui este un minunat poem. Radu Afrim este un poet care nu-și publică poeziile, ci le transpune scenic. Aici îl poți percepe din propria intimitate.

Așezat la o margine, în partea opusă fiind un panou publicitar cu afișul spectacolului, în fundal luminile camerelor unei clădiri în care pulsează viața (scenografia Irinei Moscu este mai discretă, oferind simboluri, sugestii, suport ce amprentează purtătorii de mesaje), vampirul. Este interesant că acest poem este mult mai puternic la lectură. George Costea este un actor-pilon al spectacolului, de la rostire, transfigurare și relații de joc până la coregrafie (este un moment foarte frumos în care dansul său amintește de spectacolele pe care și le-a construit, alunecarea corpului dând rafinament ansamblului) dar abia citind regăsesc greutatea acestui segment, altfel, doar bănuită. Un zâmbet am avut la costumația vampirului, mai ales când, la final, trage, de la o margine, pânza transparentă, ca pe o cortină. Gulerul înalt mi-a amintit de istorica ipostază a lui Hamlet. Și cum următorul segment, Lacul Tahoe, are pe fundal un tablou inspirat de Furtuna lui Shakespeare, cum să nu zâmbești amintindu-ți de prologul mușcător - mai mult decât la adresa unui gen de om (actor în cazul ilustrat), prolog la care mi-am imaginat, amuzat, cum, peste ani și ani, va fi altcineva care va ironiza moda acestui timp și va căuta contrarietatea cu un spectacol despre, știu și eu, poate frunze.

Afrim are grijă, de fiecare dată, să împăneze spectacolele sale cu umor în forme cât mai apropiate de un public divers, de a-l aduce deschis în fața poeziei. Astfel, umor apare, ponderat, în Fragil, pentru a fi mai degrabă dominant în Iago, se retrage pentru dramatismul finalului primei părți (din dorința de a îndeplini rigorile din pandemie și de a împlini proiectul în dimensiunea propusă, având în vedere și structura lui mixtă, cele două părți sunt despărțite de o inedită oră întreagă de pauză). Pentru ca partea a doua să debuteze cu parodie și să mai presare câteva glume în segmentul Manga, lăsând ultima treime în seama unui dramatism ascendent până la un tragic, cum demult n-am mai văzut. Varietatea segmentelor, a formelor de expresie artistică, numărul mare de actori implicați, adesea prezenți în cvasi-totalitate pe scenă, mai ales că e și într-o proximitate, asumată tematic, față de spectatori, oferă o imagine de vitalitate care ne antrenează spre un punct culminant, pentru a privi, apoi, retrospectiv, și spre celelalte vârfuri dramatice.

Dar, pe lângă toate astea, simt că maniera narativă riscă să slăbească angrenajul spectacol-spectator. Monologuri cu lungi descrieri ale gândurilor și trăirilor, dar chiar și al gesturilor pe care, uneori, actorii le ilustrează întocmai, alteori pe dos. Afrim a căutat texte despre relația om-câine. O căutare ce a relevat faptul că sunt puține creații în literatura noastră, pentru adulți, care să surprindă profunzimea și complexitatea unei asemenea relații. Nici măcar recurgând la referințele mitologice. Drept care avem aportul unor texte recente (volumul Fragil al Simonei Goșu, apărut în 2020 și care a primit în 2022 Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, la secțiunea Debut-Proză, își împrumută titlul segmentului care e o dramatizare a prozei Vecinii noștri), al colaborării cu o autoare de succes dramaturgic, Lia Bugnar (segmentul Iago) și cu, deja valorizatul poet Dan Coman (segmentul Ochiuc), dar și cu un lung monolog scris de Maria Manolescu, pentru ca segmentul cel mai puternic ideatic să fie o foarte bună dramatizare a regizorului, după textul omonim al lui Radu Tudoran. Afrim continuă, astfel, revalorizarea unui prozator uitat, rămas în conștiința publicului larg mai degrabă prin romanul aventurii juvenile (Toate pânzele sus), mai puțin prin cele de analiză sofisticată ale oamenilor și timpurilor. După ce a făcut un întreg spectacol din Orașul cu fete sărace (la Naționalul din Iași), Afrim alege acum alt text din volumul apărut în 1943.


Tulburător, Hingherul poate fi un spectacol de sine stătător. O tragedie în toată puterea cuvântului. Pe de-o parte este planul unei realități aspre, reprezentată în primul rând prin costume. Postavul în culori întunecate, venind dintr-un timp al pauperității, lumina firavă, abia strecurată prin diagonale tăioase, supusă unui întuneric ca niște nori foarte joși. Protagonistul, hingherul Nanciu, rămâne adesea cu chipul în umbră. Alex Calangiu este omul ce-și urmează destinul în pofida tuturor adversităților ce vin, în special de la oameni. O meserie ingrată, ivită din rațiuni sanitare, blamată fără recurs, poate să înspăimânte lumea noastră de azi, ce-și permite să fie tot mai puțin crudă. Radu Afrim a construit întregul spectacol pe ideea legăturii de viață dintre om și câine. Exercițiul pe care l-a propus actorilor, de a fi mereu în ipostaza de câine, uneori unul singur, de multe ori aproape toți, este unul de empatie inductivă. Fără idealizări. Sunt momente în care avem mârâiturile și încleștarea fălcilor, colții fiind percepuți în funcționalitatea lor.

În Hingherul este o scenă, la început, în care haita se luptă pentru o bucată de carne aruncată de la abatorul satului. Radu Tudoran descrie apriga lor dispută, fără îndurare. Iar similitudinea om-câine se vede și când actorii întruchipează o masă de locuitori ai târgului mic de la Dunăre. Vociferând agresiv, aruncând cu pietre, pentru ca, în cele din urmă, ca efect al comportamentului inerțial și irațional al masei, strigătul disperat al femeii lui Nanciu, "spital! spital!", să rămână fără ecou, în sunetul pietrelor lovind tabla blestematului vehicul. Duritatea unor oameni, ilustrată la nivel de individ și de Bulgarca, fugara din Rusciuk, cu trecutul neguros în urmă, este, totuși, bordată de fragilitatea unui miez vulnerabil. Raluca Păun impresionează prin forța întruchipării acestui personaj. Ochii nu spun nimic, uneori se aude o replică din superficialitatea zilei de azi, mai degrabă e momentul când își ridică brațele, de pe canapeaua care prin simpla acoperire cu un pled țărănesc capătă aerul de cămin, fie și în bordei, al însoțirii a doi oameni însingurați prin destin. Și paradoxul din noi: dă cu piciorul în câine și, totuși, îl spală. Nanciu trăiește revelația de a vedea că un câine vine la el, descoperă sentimentul unui atașament. Suflet lângă suflet. Chipul aspru pe care-l construiește Alex Calangiu capătă și mai multă forță când evocă motivul pentru care-l numește Matei pe câinele pripășit la bordeiul său. Chipul acestuia are toată inocența fratelui mai mic, are seninul unui cățelandru. Claudiu Mihail este mai mult în lumină. Dramatismul se insinuează pe negândite, ca-n viață, dintr-o întâmplare. Și fericirea de pe chipul lui Matei se preface repede în spaimă. Se simte emoția lui Alex Calangiu, că-l poate pierde pe neașteptatul său prieten, se simte dualitatea din om. Mușcătura, iminentă, este nodul tragic pentru toate interpretările ce urmează. Mușcătura ca gest fiziologic, ca reacție viscerală, ca răbufnire de conștiință, vorbind la modul generic. Poate e un loc comun nu prea inocent, dar "am mușcat mâna care m-a hrănit" este o referință. Iar tragedia este dublă, atâta vreme cât Matei resimte urmarea gestului său. Este impresionant Claudiu Mihai în descrierea fugii disperate a lui Matei, fir întins spre ultimul obstacol, simbolic, nu de neevitat ci ca o alegere suicidală. Toată atmosfera de "blue", cu preponderent umbre, este urmată de o clipă de liniște absolută. Poate fi sfârșitul.

Și totuși, Afrim mai adaugă epilogul: programatic, terapeutic, pentru (re)așezarea sentimentelor. El cochetează, de un timp încoace, cu camera video. Și epilogul, intitulat Exist, este un exercițiu cinematografic emoționant prin asocierea pașilor, cu efort, ai unui suflet coborând o scară, cu felul în care Ramona Drăgulescu, așezată într-un con de lumină blândă, rostește atâtea cuvinte câte trepte sunt până jos. Atâtea stări, sentimente, atitudini, ce descriu o viață. De om sau de câine, totuna. O coborâre spre, paradoxal, lumină. O coborâre ce mi-a amintit că spectacolul începe, simetric, cu evocarea câinelui Mannix, dintr-o copilărie ilustrată tot de Ramona Drăgulescu. Acea rostire simplă, lăsând aproape totul pe seama cuvintelor, în lumina ochilor, amorsează povestea prin primul cățel la bloc, pechinezul pe care-l avea Eszter (neni), și care, la bătrânețe, nu mai putea urca până la etajul trei. Segmentul acesta, scris de Radu Afrim, unul limpede autobiografic, are și o amprentă craioveană. Terasa la care, după obiceiul său, regizorul bea cafea și scrie monologuri pentru fiecare actor, e la un pas de Răscruciul Mic, de unde îl privea un câine. Nu poate fi decât al zeiței răspântiilor, Hecate. Și povestea se încheie cu un vers memorabil: "Câinele Mannix, care-a bătut atâta drum din copilărie până acum". "Binecuvântați animalele și copiii" patronează, într-un fel, întreg spectacolul. Este experiența copilului ce descoperă câinele, precum în Câinele Mannix, a unui adolescent ce descoperă afecțiunea din ochii unui câine, precum în Manga, este copilul din scaunul cu rotile ce așteaptă un câine, ca în ultima parte a segmentului Iago, cu emoție la vedere în jocul Ramonei Drăgulescu și cu umorul cunoscut al lui Alex Calangiu, este inocența magică a fetiței din segmentul Fragil. O poveste pe care am privit-o, pe de-o parte, în siajul Casei cu suricate. Pasărea cu ochiul iradiind, amenință alt copil de diamant ce stă să se nască. Romanița Ionescu își povestește temerile, într-o șoaptă în lavalieră, menținând tensiunea indusă din necunoscut, totul într-un decor rafinat, transparent.

Irina Moscu umple spațiul imens cu o terasă ce se deschide spre blocurile cu doar un dram de culoare. În schimb rochiile Romaniței, ale Ramonei, și nu numai, sunt într-o serie de flori în culori calde, cu densitate. Cușca pentru Ruxi, cățelușa familiei ("E labrador, mami, tu ai zis" - ce interpretare care captează atenția, cu chip și gesturi bine subordonate replicilor Romaniței, oferă Costinela Ungureanu!), are parte de un design suplu, în ton cu modernitatea tinerei familii. Fetița este, desigur, Tamara Popescu, actrița care trece cu dezinvoltură de la o vârstă la alta, care joacă de câteva stagiuni roluri ce-i marchează o carieră dăruită teatrului craiovean. Tudorița (Costea i se adresează după un vechi cântec: "Tudoriță nene"), fetița jucată de Tamara, cu codițe și o agrafă de păr în forma aripilor de Batman, invocă, la un moment dat, copiii nopții. Și câinele îi simte. Meșteșugit segment, cu mai multe fațete, se sprijină pe aportul lui George Costea. Care este un factotum în trei sferturi din spectacol, schimbând personajul, schimbându-și fizionomia, dansând (coregrafia îi este o a doua natură) și cântând. Pentru ca în Ochiuc, maximul atins în prima parte, să ofere imaginea unui sfârșit de câine, ca un sfârșit de om. Tabloul Tamarei Popescu (admirabilă interpretare fără cuvinte, cu o privire sfâșietoare și cu un mers, înclinat ca voința ce trage de trupul tot mai greoi) cu George Costea alături, este o adevărată pictură a unei madone cu pruncul, în amurg. Vlad Udrescu are unul dintre cele mai frumoase roluri ale sale. Dincolo de costumația ușor cantonată într-o anumită percepție, este urmărit cu sufletul la gură pentru cum își derulează povestea, cu aerul inocent în acord cu sufletul. Cu accentul ardelenesc (textul lui Dan Coman se plasează, desigur, în Bistrița Năsăud), cu lumina de pe chip și blândețea fermă prin care își asumă destinul.

Copilăria este și în filmul prin care Afrim se inserează direct în serbarea poveștilor, O plimbare de vară târzie, o imersiune în care ne luăm după el în universul cu deschidere spre copilărie, spre un plus de înțelegere. Ne luăm după el și, cu toții, ne luăm după Bush, câinele său, o călăuză tarkovskiană, însoțită și ea, la rândul ei, de o dublură. Câinele cu lesă și câinele liber (o sintagmă ce mai apare în spectacol - ah, cum ne bruiază agitația cotidiană, cu dacii liberi etc etc), cu distanța dintre ei, cu îndemnul inițiatic. Candoarea e prezentă și la Fiona Apple, a cărei scrisoare către fani, postată demult pe facebook, este redată de Alina Mangra. Chiar dacă nu se aude în spectacol muzica ei, e de căutat pe mai departe, pentru că, totdeauna, universul sonor propus de Radu Afrim este de calitate și trimițând la comori ce așteaptă să fie descoperite. Copilăria se întoarce și cu bătrâna din Bâzdâna, un fel de Sfânta Vineri pentru sufletele polarizate spre ograda ei, un caz deloc singular. Ingenuitatea ca stare, candoarea ca atitudine, adolescența ca vitalitate, reprezintă o emblemă a acestui spectacol. Una care vine în contrast cu, tot mai mult relevatele aspecte dure ale unei habitudini mai vechi sau mai noi. Nodul poate fi în momentul de vibrație al lui George Costea, cu chipul mândru al unui câine, cu sfâșietoarea încordare spre a-și face auzită tânguirea: "Sometimes I feel like a motherless child". Pentru ca segmentul tragic să scoată ce e urât în om, copil sau adult. Imaginea de haită, că e a câinilor care se sfâșie pentru o halcă de carne de la abator, că e a oamenilor ce-și amplifică o aversiune de nu știu unde ivită, semnalează riscul coborârii unei trepte. Sunt multe alte semne și simboluri, înțelesuri și fațete, ale relației omului cu câinele, ce ar fi de invocat. Abia au încăput, în aproape patru ore, cele ale câinelui recent, ale omului recent.

Un spectacol croit pe o idee, pornit printr-un gest de conștiință, cu vizitarea adăpostului canin, implicarea în sprijinirea acestuia, un proiect solicitant fizic și psihic. O echipă numeroasă, cu generoasa dorință a lui Afrim de a oferi fiecăruia șansa unei exprimări, o echipa numeroasă chiar în ilustrarea de grup. Petronela Zurba și deschiderea malițioasă, Ramona Drăgulescu și "coperțile" bivalente, cu interludiul într-o scenă cu Alex Calangiu, amintind de cea din Casa cu suricate, Romanița Ionescu într-un rol ca un aliaj îmbogățit cu acumulări din Inimă și alte preparate din carne, din altele, Tamara Popescu, copil matur și matur ce se stinge ca un drum spre înapoi, Costinela Ungureanu, admirabilă în pielea unei cățelușe, colorând monologul din Manga, Geni Macsim, cu o prezență care se impune, nu doar pentru că "am școala de teatru veche", cum e o replică, Alina Mangra este mai mult Fiona decât Kate, este impulsul vitalității în casa Ochiuc, Iulia Lazăr se estompează în chipul Oanei Pellea, Raluca Păun este vizibilă în orice gest ar face, cât de mic. Adrian Tudor a primit șansa de a fi în buza scenei un lung segment, solicitant fizic și de menținere a atenției, oferind un chip adecvat poveștii, Mihai Viță este întruchiparea calității unui câine, fără ezitare, Cătălin Miculeasa își exersează abilitățile stimulate în Inimă..., nedumerindu-mă cu unele interjecții dar fiind emblema sfâșietoare a sacrificării, Vlad Udrescu concentrează într-un monolog o viață de om, cu candoare și cu forța ignorată a sufletului bun, discret. George Costea are travestiuri foarte bune, luate mai mult în latura comică, dar potențialul este uriaș, Claudiu Mihai este pilonul muncitor, conștiincios, consistent în suportul pe care-l oferă partenerilor de joc, va fi amprentat de rolul Matei. Pentru ca Alex Calangiu să aibă primul rol major, să impresioneze prin forța tragicului bine condus.


Sunt oameni și câini. Căzuți din paradis. Am urmărit captivat jocul actorilor în ipostaza canină. A fost mereu o întrerupere a deplinei întruchipări. Poate din condiționarea inevitabilă a picioarelor (din spate, sunt gata să zic). Poate din bustul gol, contrariant. Citesc acum credința populațiilor de pe Volga, cum că, la început, câinele nu avea păr. Ar fi apărut în urma trădării. Câinele, ca înger căzut.

Foto: Albert Dobrin



Teatrul Național Marin Sorescu Craiova
câine cu om. câine fără om
Regia: Radu Afrim
Un spectacol pe texte de: Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goșu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran și Radu Afrim
Efecte video & animație: Cristian Niculescu
Asistentă de regie: Claudia Gorun / Asistentă de scenografie: Gloria Bucătaru / Make-up: Minela Popa, Mihaela Guran / Design lumini: Dodu Ispas / Video oameni și câini: Orlando Edward
Durata spectacolului:
Partea I: 1h 50min
Pauză: 1h
Partea a II-a: 2h
Data premierei: 9 octombrie 2021
DISTRIBUȚIA: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viță
De: Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran, Radu Afrim Regia: Radu Afrim Cu: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus