Este o mare mândrie pentru muzica noastră că doi români de renume internațional - Cristian Măcelaru și Dan Dediu - au putut fi ascultați prin creația lor interpretativă și componistică în concertul Westdeutscher Rundfunk Köln.
Importanța acestui eveniment muzical a sporit atât prin prestația artistică de un nivel calitativ deosebit de ridicat a dirijorului, a solistului Daniel Hope și a muzicienilor din ansamblul orchestral, cât și prin interpretarea în premieră a lucrării Formido [1] pentru orchestră, op. 175, din seria Miniaturi ale timpului, a compozitorului Dan Dediu, prezent acolo, în sala de concert a Filarmonicii din Köln, Germania.
Lucrarea simfonică Formido a fost comandată de WDR, în cadrul unei serii de douăsprezece opusuri, premiere mondiale, care reflectă evenimente actuale precum: criza climatică sau pandemia corona. După spusele compozitorului Dan Dediu: «mi-am imaginat o muzică care să reflecte sentimentul de frică pe care o simțim cu toții atunci când suntem amenințați de ceva ce nu înțelegem. Fantoma fricii este o realitate ectoplasmatică [2] a timpului nostru: ea se prinde din ce în ce mai mult de psihicul uman și îl strânge ca într-o menghină. În mintea noastră se cuibăresc diverse temeri care ne preschimbă».
Ascultam în interpretarea ansamblului orchestral german un flux sonor anxios, unde muzica se desfășura printr-o metamorfozare rapidă a acordurilor, totul într-un spațiul sonor tăiat în mod violent și dureros. Timbrul trombonului cu surdină te plasa într-un veritabil vertij. Apoi, sesizam intervenția unui fluier a cărui culisă emitea sunete într-un glissando ce parcă îți topea orice urmă de discernământ consonant-disonant. Cornii punctau alături de pianul acorduri stridente ce alternau cu un fir melodic staniu cântat de către viorile prime. Gongul, harpa și timpanul produceau o atmosferă lugubră. O secțiune cu ritmică și desfășurare motoristă invada apoi spațiul. Contrabasurile împreună cu suflătorii de alamă marcau o formulă ritmică într-un paradoxal unison timbral. Trilurile în alunecare nășteau himere. Brusc, precum un trăsnet, muzica s-a oprit. Fără vreun regret, coșmarul sugerat a dispărut.
O partitură dificilă sub aspect tehnic instrumental (conținând pasaje de virtuozitate) a fost convingător și măiestrit rezolvată și bine țintită spre public de către dirijorul Cristian Măcelaru.
În aplauzele auditoriului, compozitorul Dan Dediu a urcat pe scenă și le-a mulțumit interpreților Orchestrei simfonice Radio din Köln.
A urmat Concertul pentru vioară și orchestra în si minor, op. 61 de Edward Elgar, avându-l ca solist pe Daniel Hope [3], cântând pe o vioară Giuseppe Guarneri del Gesù (Ex-Lipinski) 1742.
Concertul pentru vioară și orchestra a fost compus de Edward Elgar la solicitarea celebrului violonist american de origine austriacă Fritz Kreisler și la comanda Societății Filarmonice Regale din Londra (1909). Partitura lucrării lui Elgar poartă inscripția spaniolă, "Aquí está encerrada el alma de..." ("Aici este încriptat sufletul lui ..."), probabil o referire la Alice Stuart-Wortley, fiica pictorului John Everett Millais, poreclită floarea vântului (Anemone), de care Elgar era îndrăgostit [4].
<small>Alice Stuart - Windflower (Anemone)</small>
Fritz Kreisler a cântat concertul de Edward Elgar, în primă audiție, la 10 noiembrie 1910. Concertul a atras pe mulți soliști celebri care l-au cântat și înregistrat de-a lungul timpului: Jascha Heifetz, Alfredo Campoli, Yeudi Menuhin, Renaud Capuçon, Itzhak Perlman, Nigel Kenedy, Pinchas Zukerkman, Ida Haendel, Dora Schwarzberg, Tasmin Little, Dong-Suk Kang și Philippe Graffin - sunt doar câțiva dintre interpreții lucrării.
Violonistul Daniel Hope, alături de WDR Symphonieorchester din Köln, dirijată de Cristian Măcelaru a oferit o versiune plină de romantism a acestui concert, unul cu o durată de aproximativ 50 de minute.
În prima parte, Allegro, după ampla introducere orchestrală - în care au fost prezentate șase idei muzicale înrudite - vioara solistă, printr-un recitativ, a reluat prima melodie poetică denumită Floarea vântului (Windflower), în care splendida calitate a sunetului lui Daniel Hope aducea un aer aristocratic.
După Dezvoltarea formei de sonată a urmat Repriza, în care interacțiunea dintre violonist și orchestră ajungea la o scară eroică. Încheierea părții exacerba rolul orchestrei, evocând o atmosferă întunecată, furtunoasă. Apoi, în partea a doua a concertului, Andante, ascultam preludiul orchestral liniștit și tandru urmat de intervenția viorii soliste care parcurgea drumul de la cantabilitatea calmă spre un maxim pasional, precum o "etapă de elocvență susținută de o mare noblețe"[5]. Se putea recunoaște, la un moment dat, chiar acordul wagnerian a lui Tristan [6]. În ultima parte, Allegro molto - un final rapsodic ca formă și totodată cu un vădit caracter dramatic - Daniel Hope și-a etalat solida sa tehnică violonistică interpretând con brio dificilele pasaje în duble coarde, precum și o serie de arpegii pline de velocitate.
Încântătoare erau temele reiterate din primele două mișcări ale concertului. Cadența solistică, făcând parte din gigantica Codă, a constituit într-adevăr punctul culminant, sub aspect emoțional și structural, al întregului concert. Se auzea apoi, din nou tema Florii vântului, după care lucrarea s-a încheiat într-un spirit înflăcărat.
Multă căldură sufletească în această interpretare a violonistului Daniel Hope, acompaniat de excelenta WDR Symphonieorchester Köln, dirijată de maestrul Cristian Măcelaru.
Ultima lucrare cântată a fost Simfonia nr. 3 în fa major, op. 90, cea mai scurtă dintre cele patru simfonii ale lui Brahms, compusă în 1883. Compozitorul le reamintea adesea prietenilor săi: "Vorbesc prin muzica mea"[7].
Și chiar așa am simțit ascultându-i pe artiștii de pe scena Filarmonicii din Köln. Ei grăiau prin intermediul sunetelor muzicale, izvorâte din pasiune. În Eroica lui Brahms, cum a denumit-o dirijorul austriac Hans Richter - cel care a condus Orchestra Filarmonicii din Viena la premiera Simfoniei nr. 3 - motto-ul compozitorului - Frei aber froh (Liber, dar fericit) - apărea și reapărea în diferite variațiuni, pe tot parcursul discursului muzical, utilizând obstinat succesiunea F-A-F.
De la prima înregistrare din 1928 a Simfoniei nr. 3, cu dirijorul Leopold Stokowski, și până în zilele noastre se pot număra aproximativ 150 de versiuni, una mai reușită ca alta [8].
Celebra parte a treia a simfoniei, Poco Allegretto, în tonalitatea do minor îți răscolea sufletul, cu acea temă cântată inițial de violoncele, apoi de viori și de flaut. O melodie suavă ce te suia pe culmi apolinice. Cornul, cu plânset reținut, intona tema sublim. Mai apoi, oboiul relua ideea muzicală cu un sunet dulce. Viorile prime aduceau în continuare o marjă de prospețime timbrală prin divisi la interval de octavă. O mirifică buclă melodică măiestrit armonizată suspenda o clipă celula incipitului acestei părți de vis a Simfoniei.
Lirism, pasionalitate, melancolie - topite într-o voință interpretativă de excepție - puteau fi sesizate drept câteva calități ale prestației WDR Symphonieorchester Köln, sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru.
Minunat concert!
NOTE
[1] formido în traducere din limba latină înseamnă frică, groază.
[2] ectoplamă, substanță spirituală pe care spiritiștii pretind că o emană mediile în timpul transei. https://dexonline.ro/definitie/ectoplasm%C4%83
[3] Violonistul britanic Daniel Hope s-a născut la 17 august 1973, în Durban - Africa de Sud, (având origine irlandeză, evreiască și germană). A început vioara la patru ani. După mutarea în Marea Britanie, a studiat la Highate School și apoi la Yehudi Menuhin School din Stoke d'Abernon. Și-a continuat studiile la Academia Regală din Londra, cu Zakhar Bron. În anul 2002 Daniel Hope a devenit violonistul formației camerale Beaux Arts Trio. Daniel Hope este totodată un om de radio, activist muzical și producător, cu patru cărți publicate (Sunetele Hollywoodului (2015), Toi, toi, toi! (2011), Când pot să aplaud? (2009) și Family Pieces (2007). Daniel Hope a fost invitat la diverse Festivaluri muzicale precum: BBC, Salzburg, Lucerna, Mecklenburg-Pomerania de Vest, Savannah-Georgia. A fost numit Director artistic al Frauenkirche Dresda, din 2018/2019, Director muzical al Noului Secol - Orchestra de Cameră din San Francisco, Director muzical al Orchestrei de Cameră din Zurich. A realizat înregistrări la Casa de discuri Deutsche Grammophon. A fost distins cu Ordinul pentru Merit al Republicii Federale Germania, iar în 2015, a primit Premiul Cultural European pentru Muzică. De asemenea, a câștigat Diapason Edison Classical, Premiul, ECHO Classic și are numeroase nominalizări Grammy. Din anul 2019 este invitat al Orchestrei WDR.
[4] un citat din roman Gil Blas de Alain-René Lesage.
[5] Kennedy, Michael: Note pentru CD ul EMI (1993).
[6] Acordul Tristan este format din suprapunerea pe o fundamentală a intervalelor de cvartă mărită, sextă mărită și nonă mărită; de exemplu fa, si, re#, sol#.
[7] MacDonald, Malcolm: Brahms, Schirmer books, New-York, 1990, pag. 140.
[8] wikipedia.org/Symphonie_no_3_de_Brahms