Seara muzicală a reprezentat o reeditare a concertului susținut de acești excepționali muzicieni, la sediul Institutului Cultural Român din Bruxelles, cu ocazia Zilei Naționale a României. Repertoriul a fost presărat cu trei capodopere ale muzicii de cameră universale, între care creația enesciană a ocupat un loc de frunte: Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6 și Sonata nr. 2 pentru pian și violoncel în do major, op. 26 nr. 2, ambele lucrări compuse de George Enescu și Trio pentru pian, vioară și violoncel în re major, op. 70 nr. 1 «Fantoma» de Ludwig van Beethoven.
Doamna Cristina Comandașu, manager al Postului de Radio România Muzical, inițiatoarea proiectului Moștenitorii României Muzicale (2018), împreună cu Clubul Rotary - Pipera din București, a rostit câteva cuvinte introductive, prezentându-i pe interpreții serii muzicale și lucrările ce urmau a fi cântate în fața publicului.
Primul opus interpretat de către pianista Daria Tudor și violonista Ioana Cristina Goicea a fost Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6 de George Enescu, compusă în anul 1899 și dedicată lui Joseph și Jacques Thibaud, cuprinzând trei mișcări tradiționale - I. Assez mouvementé; II. Tranquillement; III. Vif - o lucrare ciclică, în care compozitorul a optat pentru o estompare a contrastelor în favoarea unui principiu de transformare lentă și organică a substanței muzicale. Această sonată marchează, alături de Octuorul op. 7, intrarea într-o nouă fază a creației enesciene, despre care compozitorul însuși spunea în Amintirile [1] sale: "am devenit eu însumi".
Ascultând Sonata în interpretarea celor două muziciene, remarcam îngemănarea a trei tradiții asimilate de Enescu: germană, franceză și română. Ceea ce m-a impresionat în cântul Ioanei Cristina Goicea și al Dariei Tudor a fost duioșia doinei românești, relevată în special în partea a doua, Tranquillement.
Violonistica elevată a Ioanei Cristina Goicea, o solistă apreciată de publicul de pretutindeni, a constituit suportul discursului muzical expresiv, în care temele cu contur de meandre neîntrerupte au beneficiat de sonorități fin diferențiate: de la catifelare la scânteiere, de la intensități scăzute până la densități uriașe ale spectrului fonic atașat zonelor culminante (în special în secțiunea cu decime în duble coarde ale viorii din prima parte a Sonatei). Substanța tematică era arcuită peste suprafețe mari, mereu cromatizată și intens dinamizată. După începutul la unison vioară-pian auzeam acele înălțări melodice spre registrul acut, cântate într-o gradare având o rată de diminuare egală! Acel șirag băsmuit alert, în valuri de șaisprezecimi ale pianului pe o pedală de la din octava a treia a viorii îți dădea fiori. Ascultam foșnetul ca de spice de grâu, în ostinația optimilor de la pian, ce repetau intervale de terță, la mâna stângă. Tensiuni telurice, de lavă revărsată, păreau să invoce șirul descendent de octave paralele, în duble coarde ale viorii. Cât de cursiv și topit timbral erau preluate de la pian la vioară acele cvartolete de pătrimi! Momentul opririi pe fermată, precum o evaporare de miasme, adusă de fioritura pianului, a condus la tema principală, de astă dată cântată în metru binar, în secțiunea très vite. Vioara plângea reținut (plaintif) în finalul părții întâi. Superb acest poem emoționant prin profunzimea gândirii.
Cu multă plasticitate au fost redate acele umbre de înserare unde pianul intona tema inițială a sonatei acompaniat de acordurile contratimpate, în pizzicato, ale viorii. Un tremolo strâns, deasupra gamei cromatice descendente a pianului în finalul părții se auzea stins, cu un farmec aparte. Ioana Cristina Goicea a iterat apoi un monolog al viorii, de neuitat! În rondo-ul final, atacat fără pauză, aspectul sprințar a fost redat mai ales prin valorificarea formulelor ritmice și scriiturii de taraf, în care pianul imita țambalul, marcând în bas mersul treptat. Cu multă măiestrie a fost realizată de către excelenta pianistă Daria Tudor, culoarea de carillon (grup de patru clopote amplasate în turn de catedrală și acționate printr-o claviatură), ce răzbătea prin octavele marcate la mâna dreaptă a pianului, în secțiunea un peu plus lent.
A urmat Sonata nr. 2 pentru pian și violoncel în do major, op. 26 nr. 2 de George Enescu, în interpretarea pianistei Daria Tudor și a violoncelistului Andrei Ioniță. Lucrarea, compusă în anul 1935, a fost dedicată violoncelistului Pablo Casals. Sonata este o construcție ciclică, alcătuită din patru părți: 1. Allegro moderato ed amabile; 2. Allegro agitato, non troppo mosso; 3. Andantino cantabile, senza lentezza; 4. Final à la roumaine. Allegro sciolto. În debutul sonatei se percepea o temă ascendentă - de altfel un aspect rarisim în ideatica melodică enesciană. Admiram cum această idee muzicală, împărțită între violoncel și pian, dezvăluia ascultătorului o lume fascinantă, voci paralele, dar parcă fiecare parcurgând spații diferite. Cântată foarte inspirat de către Andrei Ioniță, cu un sunet într-adevăr dolce, expresiv, ea era preluată, după o repetare și dezvoltare de către pian, într-o relație heterofonică. Cei doi interpreți demonstrau că au înțeles constructiv nemulțumirea lui Enescu, vizând exprimarea gândurilor doar cu ajutorul unui instrument monodic; astfel ei, interpreții, au împlinit prin cântul lor unduit-îmbinat, tocmai visul compozitorului: "distribuirea liniei melodice la voci și implicit timbruri diferite"[2].
Auzeam cum discursul muzical curgea fluent, măsurile ternare de șase sau nouă timpi se succedau cu o undă de mister. Evocatoare modalitatea de zugrăvire sonoră a sentimentelor prin parlando delicatamente ori esitando. Daria Tudor a prezentat apoi, tema secundă de factură schumanniană, însă cu o amprentă enesciană inconfundabilă: lusingando (măgulitor). Filozoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel considera că "muzica este o pură rezonanță a vieții lăuntrice" și ea "își extinde domeniul spre a acoperi emoțiile specifice sufletului".
Arpegierile acordurilor de la pian aveau acea mlădiere (flessibile), precum o îmbrățișare. Totodată, pedalizarea la pian, foarte solicitantă, era executată cu minuțiozitate de către pianista Daria Tudor., iar intensificările de vibrato ale violoncelului, pe unul și același sunet, confereau un aspect energetic augmentat frazei muzicale, subiacente. Apoi, flageoletele naturale, intonate ascendent de violoncel, creau o atmosferă nostalgică. O muzică ce solicită diferențieri timbrale de mare rafinament (pizzicato de mână stângă, combinat cu arco) dozate adecvat de către interpreți.
Geniul enescian a marcat o uimitoare capacitate de încifrare a trăirilor prin sunete, precum cartografierea reliefului din străfundul oceanului cu vietățile lui cu tot, aflate în mișcare aparent haotică.
În partea a doua, un Scherzo tripartit foarte original ca arhitectură, cei doi muzicieni alergau muzical, dialogând. Ascultam acel lanț de optimi într-un staccatissimo virtuoz, clar fragmentat al violoncelului, contrastând cu zumzetul anterior, un quasi-tril.
Partea a treia a Sonatei de violoncel, Andantino cantabile, senza lentezza, se desfășura liniștit; o temă cu variațiuni, în care exprimarea se făcea în stilul parlando rubato.
În ultima mișcare, Final à la roumaine. Allegro sciolto, motivele muzicii populare erau expuse cu vioiciune de violoncel, parcă prevestind muzica din Suita pentru vioară și pian «Impresii din copilărie», op. 28, o altă capodoperă enesciană. Asemănător tabloului Lăutarul, varietatea formulelor ritmice, schimbările fine de tempo, ornamentele, acel glissando vibrat al violoncelului, mersul cot-la-cot, în terțe paralele, interjecțiile bine înțepate - toate au contribuit cu brio la redarea atmosferei à la roumaine.
Ceea ce deosebește un mare interpret de unul obișnuit este viteza de anticipare a evenimentului muzical, coroborată cu sonotopul de moment. Iar acești tineri instrumentiști Andrei Ioniță și Daria Tudor posedă din plin aceste calități, dincolo de spiritul lor cameral, minunat dezvoltat, care și-a spus cuvântul în interpretarea acestei dificile sonate, în care fiecare detaliu a fost inundat cu raza unui 'reflector' mental, ales cu simț estetic.
În încheierea recitalului, am ascultat Trioul pentru pian, vioară și violoncel în re major, op. 70 nr. 1 de Ludwig van Beethoven [3], cântat de Daria Tudor - pian, Ioana Cristina Goicea - vioară și Andrei Ioniță - violoncel.
În interpretarea celor trei muzicieni, se putea observa o concepție matură asupra acestui opus, în care elementele exterioare - tot ce nu exprimă nemijlocit o expresie concentrată erau eliminate (Expoziția formei de sonată din prima parte fiind foarte concisă, iar în Dezvoltare, digresiunile tematice fiind minime, Beethoven s-a limitat aici strict la principiile - fie ele motivice ori ritmice - incluse în materialul inițial). Totodată, artiștii de pe scena sălii Radiodifuziunii au ținut seamă de faptul că tratarea instrumentală solistică, ca scop în sine, nu cadrează cu această lucrare camerală. Astfel, ansamblul suna omogen. Ei au realizat arcuirea întregului Trio, în jurul părții a doua, întinsă ca durată, în contrast cu părțile extreme ale lucrării, mai concise.
Experiența camerală a pianistei Daria Tudor (Trio - STERNIN [4]) și-a spus cuvântul în exprimarea voinței interpretative de contopire a linilor melodice precum și în fuziunea timbrală și armonică.
În splendida parte mediană a Trioului, Largo assai ed espressivo, confesiunea înfrigurată te copleșea. Muzica părea aici o reverberație a chinului fizic suferit de Titanul de la Bonn, în jurul căruia s-au așternut liniștea și izolarea. Debutul părții a fost marcat de trei note stranii, susținute de instrumentele cu coarde, după care pianul a răspuns cu o mare mâhnire. Apoi, tensiunea a crescut, astfel atmosfera de rău augur instalându-se. Se auzeau melodii sumbre în tonalitatea omonimei (re minor). Acel efect fantomatic era realizat de către interpreți prin mijloace destul de simple, cu crescendo și diminuendo, prin tremolando, prin sublinierile mersului cromatic, cât și prin tăcerile bruște.
După tulburarea din Largo, finalul Trioului în tempo Presto, prin scriitura sa lucidă, aducea o despovărare luminoasă și caldă. Muzica curgea senin și fără întreruperi până spre bara finală.
Am ascultat un recital de mare ținută artistică, oferit cu bucurie de Ioana Cristina Goicea, Andrei Ioniță și Daria Tudor, atât publicului prezent în sala de concert, cât și ascultătorilor Radio România Muzical și Radio România Cultural.
Publicul a răsplătit interpreții cu aplauze puternice.
La final, cei trei muzicieni au oferit autografe pe noul album Beethoven, apărut la Editura Casa Radio.
Proiectul Moștenitorii României muzicale a fost organizat de Radio România Muzical și Rotary Club Pipera, la care s-a adăugat, pentru acest eveniment, și Fundația Constance și Andrei Rhoe din Franța.
NOTE
[1] Gavoty, Bernard: Les souvenirs de Georges Enesco, ed. Flammarion, Paris, 1955, pag. 51.
[2] Dicționar de termeni muzicali, coordonator Gheorghe Firca, Editura Enciclopedică, București, 2010, ediția a III-a, pag. 194.
[3] Trioul a fost supranumit «Geistertrio» / Trio Fantomă. Compozitorul Carl Czerny, cel mai faimos student la pian al lui Beethoven, a scris în 1842, că a doua mișcare, Largo assai, îi amintea de fantoma tatălui lui Hamlet. De altfel, Beethoven discutase cu dramaturgul Heinrich von Collin, la acea vreme, despre o operă după Macbeth-ul lui Shakespeare.
[4] Trio STERNIN a fost înființat în anul 2010, la inițiativa domnului Iancu Zuckerman și a Fundației Adriana & Martin STERNIN, sub îndrumarea profesorului universitar doctor Șerban Dimitrie Soreanu, de la Universitatea Națională de Muzică din București. Formația a câștigat Premiul I la Concursul Național Drumul spre Celebritate, București, 2012 și Premiul I la Concursul Național Gradus ad Parnassum, București, 2011.