Publicul, care a umplut până la refuz sala Ateneului Român, s-a bucurat de un eveniment muzical deosebit, atât sub aspectul cunoașterii unor lucrări foarte rar interpretate pe scenele noastre de concert, cât mai ales datorită performanței artistice elevate.
În deschiderea concertului am ascultat Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră, BB. 117 de Béla Bartók, în interpretarea solistului maghiar Kristóf Baráti, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea. Cântând pe o vioară Stradivarius-Lady Harmsworth [2], construită în anul 1703, solistul a entuziasmat auditoriul prin frumusețea tonului său și datorită tehnicii excepționale, dublată de o înțelegere superioară a sensurilor muzicii lui Béla Bartók. Din primele sunete care 'decolau' de pe vioara sa spre sală, am rămas pur-și-simplu țintuit în fotoliu. Auzeam o uimitoare bogăție a spectrului de vibrații, generate de o vioară unică!
Stradivarius - Lady Harmsworth, 1703
Bartók a finalizat la 31 decembrie 1938 concertul solicitat de prietenul și partenerul său de muzică de cameră, violonistul Zoltán Székely. Premiera Concertului a avut loc la 23 martie 1939, la Amsterdam, avându-l ca solist chiar pe Zoltán Székely, acompaniat de orchestra Concertgebouw, condusă de dirijorul Willem Mengelberg.
Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră reprezintă unul dintre cele mai dificile de executat opusuri, precum și un reper al literaturii pentru vioară, din secolul al XX-lea. Este compus în trei mișcări: 1. Allegro non troppo; 2. Andante tranquillo; 3. Allegro molto. Iar materialul muzical al acestor părți este înrudit prin melodică, armonie și soluțiile formale folosite. Concertul a beneficiat de două versiuni pentru încheierea lui: una în care solistul cântă până la ultima măsură împreună cu orchestra, iar cealaltă, care se termină cu un tutti orchestral (în care predomină sonoritățile alămurilor și ale timpanelor), fără instrumentul solist, conferindu-i astfel, un caracter puternic simfonic. Kristóf Baráti a ales varianta cu solist în final.
În prima mișcare, violonistul și-a început depănarea melodică cu o temă aparent dodecafonică, dar de fapt o variantă pentatonică, cu infiltrații de verbunk [3] a cântecului popular Două fire de bujor.... (Két szál pünkösdrózsa...)
Această muzică și dansul respectiv au fost cântate în timpul recrutărilor militare. Dansul se desfășura astfel: o duzină de husari executau dansul în diferite tempo-uri - sergentul principal deschizând dansul cu mișcări lente - apoi ofițerii inferiori se alăturau pentru părțile mai energice, iar soldații cei mai tineri încheiau dansul cu sărituri și bătăi din pinteni.
Violonistul Kristóf Baráti, un "veritabil estet al sunetelor", a realizat cu mare autenticitate ritmul prelungit-ascuțit-sincopat, izvorât dintr-o tulpină ritmică "ecvestră". Vibrato-ul său - calitativ timbral - era unul aplicat foarte la obiect. Astfel, se iveau sublinieri ale reliefului melodic, obținute cu ajutorul acestor accente expresive, măiestrit modelate. Admiram totodată, rubato-ul său firesc vălurit agogic. De la articulația percutantă din unele pasaje dinamizatoare, violonistul trecea cu flexibilitate la o articulație emisă cu delicatețe, precum pașii de felină. Splendid au sunat acele glissando-uri ascendente, continuate de pe o coardă spre alta gravă alăturată, brusc retezate prin efecte stridente de claxoane ale alămurilor. Combinațiile coloristice, în care harpa și cornul englez pigmentau discursul în mișcare lentă, aveau o savoare aparte. De la unele momente agitate, către altele care radiau echilibru și simetrie, ulterior, întregul aparat orchestral calma discursul muzical - molto tranquillo - cu formule ritmice, cuprinzând triolete. Fascinante erau dialogurile solist-orchestră. Afirmațiile fiecăruia deveneau alternativ vehemente. Suprapunerile de triluri ale viorii soliste, cu sunetele de harpă și celestă, precum și pizzicato-ul corzilor grave, condimentat cu 'zdrăngănitul' tobei mici, înveșmântau fluxul muzical. Cadența solistică complexă, foarte dificilă tehnic, a readus temele din prima parte, prelucrate polifonic. Aici, aspectul improvizatoric, cu acele creste de talazuri intonaționale, conferea muzicii o anume vrajă. Punctul culminant, în fortissimo, amintea de un galop înverșunat. Percepeam microtonuri amplasate în formule ritmice de șaisprezecimi, executate într-un fluent legato, ondulând pe corzile alăturate ale viorii, urmate concluziv de acorduri triple.
În partea a doua, Andante tranquillo, artiștii de pe scena Ateneului au creat o stare de spirit senin-purificatoare. Astfel, experiența tulburătoare anterioară era acum urmată de atmosfera de calm. Tema de inspirație folclorică, într-o alcătuire dorică, avea atașată șase variațiuni. Remarcam balansarea melodică și combinația timbrală dintre timpan și pizzicato-ul de contrabas. Pentru sincronizare, solistul efectua mici gesturi dirijorale cu vioara, care aveau un efect instantaneu. Ascultam puritatea sunetului acestui violonist, în special în cantilenele din registrul supra-acut, unde sunetul său devenea diafan.
Instrumentele cu coarde realizau cu fidelitate efectele coloristice notate în partitură (de pildă, acel pizzicato Bartók, care aducea într-adevăr un timbru mai aspru, datorită ciocnirii corzii ciupite puternic cu tastiera instrumentului).
Bariolajele și arpegiile rapide executate cu măiestrie de Kristóf Baráti, aduceau ceva din virtuozitatea Sonatelor pentru vioară solo ale lui Eugène Ysaÿe, iar unele lanțuri de triluri în mers descendent aminteau de finalul Poemului pentru vioară și orchestră de Ernest Chausson.
Ascultam o muzică conținând pitorescul, unde intervențiile cu figurații veloce ale fagotului, acordurile masive ale viorii soliste, pe un ritm contratimpat, tremolo-ul de timpan ori sunetul de cinele - toate decorau spațiul cu imagini de mare plasticitate. Pași cadențați cu efect de răpăială aminteau de un marș. Alteori străveziul era sugerat prin combinațiile sonore armonioase dintre viorile cu surdină, harpă, oboi și flaut.
Ultima parte a Concertului de vioară nr. 2 de Béla Bartók a confirmat aspectul epuizant atât pentru interpreți - solist, orchestră și dirijor - cât și pentru auditoriul acestei minunate lucrări muzicale. Pasajele rapide ale solistului, cu acel détaché atletic, octavele în duble coarde, accentele asimetrice, salturile intervalice mari ori tremolo-ul în fortissimo erau cântate impresionant, cu multă virtuozitate de către acest interpret pe care l-am dori revenind cât mai curând pe scenele noastre de concert, pentru a ne bucura din nou.
Dirijorul Christian Badea, el însuși violonist la bază, a excelat prin promptitudinea cu care a urmat firul Ariadnei, în acest dificil și labirintic concert instrumental, realizând un acompaniament de zile mari, pregătit minuțios, alături de un ansamblu orchestral, în sfârșit plenar, după doi ani dificili de restricții.
Aplauze puternice și îndelungate au răsplătit artiștii de pe scena Ateneului.
La cererea publicului, Kristóf Baráti a cântat la bis Largo din Sonata nr. 3 pentru vioară solo în do major de Johann Sebastian Bach. O interpretare magistrală, sensibilă, cu o exigență ca de înregistrare pe un CD.
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, am ascultat Simfonia nr. 2, a «Independenței», în re major, op. 43, compusă în anul 1902, de Jean Sibelius, în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Christian Badea. Premiera acestei simfonii a avut loc la 8 martie 1902, cu Helsinki Orchestral Society, sub conducerea compozitorului. Este cea mai lungă simfonie a lui Sibelius; cuprinde patru părți, cu multiple schimbări de tempo: I. Allegretto - Poco allegro - Tranquillo, ma poco a poco ravvivando il tempo all'allegro - Poco largamente - Tempo I - Poco allegro; II. Tempo andante, ma rubato - Poco allegro - Molto largamente - Andante sostenuto - Andante con moto ed energico - Allegro - Poco largamente - Molto largamente - Andante sostenuto - Andante con moto ed energico - Andante - Pesante; III. Vivacissimo - Lento e soave - Tempo primo - Lento e soave - (attacca); IV. Final: Allegro moderato - Moderato assai - Meno moderato e poco a poco ravvivando il tempo - Tempo I - Largamente e pesante - Poco largamente - Molto largamente.
Principalele modele ale lui Sibelius pentru această simfonie au fost lucrările unor compozitori precum: Franz Liszt, Anton Bruckner și Gustav Mahler. Astfel, compozitorul finlandez a rămas fidel construcției logice a materialului sonor, în jurul unor motive de bază. Spiritul rapsodic, precum și dimensiunea emoțională, însă primează aici. Muzica lui Sibelius exprimă stări afective ce întruchipează întâlnirile cu natura, reveriile și senzațiile difuze. Simfonia a doua, după spusele compozitorului însuși, "este o confesiune de suflet".
În prima parte a lucrării, mă lăsam dus de creșterea organică a unui motiv ascendent, perceput în debut, prin cele trei sunete ce determinau o atmosferă vecină cu nestatornicia și care evolua ulterior către dramatism. Precum un puzzle, ele se așezau în locuri bine stabilite ce convergeau către un punct culminant de factură romantică. În cea de a doua parte, tema fagotului sugera apropierea morții, fiind totodată "un protest împotriva tuturor nedreptăților care amenință să priveze soarele de lumina sa și florile de parfumul lor"[4], după cum spunea dirijorul finlandez Robert Kajanus.
Cât de frumos au realizat muzicienii Orchestrei Filarmonicii George Enescu culminația falnică în care alămurile se desfășurau plenar, un moment urmat de o secțiune eterică a corzilor, împărțite în divisi!
În partea a treia, un Scherzo înverșunat, ascultam acele sonorități copleșitoare ale corzilor. Trio-ul contrastant aducea mai apoi - prin cântul oboiului, însoțit de clarinet și corni, deosebit de calitativ interpretat - lirismul. Revenirea Scherzo-ului reînvia starea de frenezie pregătitoare a finalului, atacat fără pauză. Auzeam acolo, în ultima parte, teme glorioase, colosale, cu reminiscențe din prima mișcare. Tema a doua, cu acel motiv introdus de oboi, a fost scrisă de Sibelius în memoria lui Elli Järnefelt, sora soției sale, care s-a sinucis. Această idee muzicală se răspândea treptat în toată orchestra. După o acumulare zgomotoasă a trompetelor, muzica readucea tema inițială, emanând încredere și optimism, îndreptate către viitor. Un final grandios, cu explozii sonore ale instrumentelor de suflat de alamă. Un imn asociat cu lupta pentru independența Finlandei de Imperiul țarist. Am ascultat una dintre cele mai populare lucrări ale lui Jean Sibelius (în clasamentul Classic 100 Symphony, realizat în 2009 de postul de radio australian ABC Classic FM, această lucrare ocupa locul al nouălea). Regizorul finlandez George Schnéevoight a asociat simfoniei lui Sibelius un program: prima parte ar înfățișa viața pastorală a Finlandei, a doua - brutalitatea ocupației străine, a treia -oprimarea spiritului patriotic și a patra - speranța glorioasă pentru eliberarea de sub tiranie.
La sfârșitul simfoniei, publicul din sala Ateneului Român, în picioare, aplauda excepționala realizare artistică. Dirijorul Christian Badea a fost de multe ori rechemat la rampă și ovaționat călduros.
Un concert care s-a bucurat de un răsunător succes.
NOTE
[1] Kristóf Baráti s-a născut la Budapesta, în 1979, într-o familie de muzicieni. A început studiul viorii cu mama sa, apoi a fost sub îndrumarea lui Vilmos Tátrai (fondatorul celebrului Cvartet Tátrai). După copilăria petrecută în Venezuela, unde a debutat la vârsta de opt ani cu orchestra, a revenit în Ungaria și a urmat cursurile Academiei de Muzică Franz Liszt din Budapesta și, în 1996, a început să studieze la Paris cu profesorul Eduard Wulfson (discipol al lui Yehudi Menuhin, Nathan Milstein și Henryk Szeryng). A câștigat premiul I la Concursul Internațional Lipizer, Gorizia din Italia (1995), premiul al doilea la Concursul Long-Thibaud-Crespin (1996), premiul al treilea și premiul publicului la Concursul Regina Elisabeta (1997), unde a fost cel mai tânăr concurent al competiției. În octombrie 2010, a câștigat al șaselea Concurs internațional de vioară Paganini de la Moscova, premiul Ferenc Liszt (2011), premiul Béla Bartók-Pásztory Ditta (2014). A fost de asemenea, distins cu cel mai înalt premiu cultural al Ungariei - Premiul Kossuth. Kristóf Baráti a concertat cu Orchestra Festivalului de la Budapesta, Orchestra Filarmonicii Naționale a Ungariei, Orchestra Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra Mariinsky, Deutsches Symphonie-Orchester, NDR Symphony, NHK Symphony și WDR Symphony Orchestra, Orchestre National de France, Orchestre Symphonique de Montreal, BBC Scottish Symphony, BBCPhilharmonic, Bournemouth Symphony, Orchestra Simfonică din Stavanger, Norvegia. A cântat cu filarmonicile din Londra, Zürich, Los Angeles, Oslo, Haga și Rotterdam. A fost invitat la Verbier Festival din Elveția, Aspen, (SUA), Seatle Chamber Music, Tsinandali (Georgia). Din 2015, împreună cu István Várdai, a devenit noul director artistic al Festivalului Internațional de Muzică de Cameră Kaposvár din Ungaria. Kristóf Baráti a înregistrat Sonatele și Partitele solo de Johann Sebastian Bach, la casa de discuri Deutsche Gramophon. Violonistul Kristóf Baráti a cântat sub bagheta unor celebrii dirijori precum: Kurt Masur, Valeri Gherghiev, Marek Janowski, Charles Dutoit, Jiří Bělohlávek, Jukka-Pekka Saraste, Mikhail Pletnev, Gilbert Varga, Iván Fischer, Jakub Hrůša, Yuri Temirkanov, Iván Fischer, Peter Eőtvős și Zoltan Kocsis. În recitalurile camerale a cântat împreună cu: Mischa Maisky, Yuri Bashmet, Enrico Pace, Jean-Efflam Bavouzet, Kim Kashkshian și Julien Quentin. A susținut masterclass-uri la Paris, Sorbona și Modena, Italia.
[2] Vioara Stradivarius-Lady Harmsworth (1703) a fost pusă la dispoziție de către Stradivarius Society of Chicago, SUA.
[3] Verbunk este un gen de dans și muzică maghiară din secolul al XVIII-lea, având perechea de secțiuni prima lentă (lassú), și a doua rapidă (friss), cu un ritm punctat și cu pasaje de virtuozitate. După anul 1848, genul a început să se transforme, devenind mai blând. Astfel, au fost create ceardas și palotás (oamenii săraci mergeau la csárda = tavernă, cârciumă, iar bogații mergeau la palate). Se poate constata o puternică influență de verbunk în muzica unor compozitori maghiari, precum Franz Liszt și Ferenc Erkel.
* wikipedia.org/Symphony_No._2_(Sibelius)
[4] Alex Ross - Sibelius: Apariția din pădure. Restul este zgomot, în The New Yorker, 9 iulie 2007.
therestisnoise.com/2007/07/sibelius