Premiera a fost un succes fulminant. O muncă imensă - mult talent, spirit de echipă și iubire pentru artă - au avut ca efect o realizare memorabilă. Desigur, "aceste povești feerice de viață, dragoste și prietenie vor avea o viață lungă în următoarele stagiuni ale Operei Naționale București", citându-l pe domnul Daniel Jinga - Managerul General al Operei.
Am avut plăcerea să vizionez spectacolul din 2 octombrie 2022, în care Conducerea muzicală a fost realizată de dirijorul Ethan Schmeisser, directorul artistic al ONB [2].
Maeștrii de cor au fost Daniel Jinga și Adrian Ionescu. Regia, mișcarea scenică și lighting design-ul au purtat semnătura lui Matteo Mazzoni, scenografia a fost realizată de către Elisabetta Salvatori, costumele de Roberta Fratini, video design-ul de Luca Attilii, iar coregrafia de Beatrice Șerbănescu.
Distribuția acestui spectacol a fost alcătuită din interpreții: bariton-bas-ul Iustinian Zetea în rolurile Lindorf (consilier) / Coppelius (optician) / Miracle (doctor), bariton-bas-ul Vicențiu Țăranu, în rolul căpitanului Dapertutto, tenorul Daniel Magdal - directorul adjunct al ONB - în rolul poetului Hoffmann, soprana Oana Șerban - invitată, în rolul Olympia - păpușa-mecanică, soprana Crina Zancu, în rolul curtezanei Giulietta, soprana Simonida Luțescu, în rolul fetei tinere Antonia, mezzosoprana Sidonia Nica, în rolul Nicklausse, tenorul Liviu Indricău în rolul inventatorului Spalanzani, tenorul Ciprian Pahonea, în rolul studentului Nathanael, basul Horia Sandu, în rolul Crespel (tatăl Antoniei), mezzosoprana Claudia Caia - invitată (vocea din mormânt a mamei Atoniei), basul Florin Simionca, în rolul cabaretist-ului Luther, tenorul Valentin Racoveanu, în rolurile Andreas (valetul lui Stella-tenor bouffo) / Cochenille (valetul lui Spalanzani) / Franz (valetul lui Crespel) / Pitichinaccio (bufonul Giuliettei), baritonul Dan Indricău, în rolul studentului Hermann, baritonul Daniel Filipescu, în rolul Schlemil (amantul Giuliettei), cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București, precum și a unor elevi de la Liceul de Coregrafie Floria Capsali București.
Opera Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach (Les Contes d'Hoffmann) a fost compusă pe un libret de Michel Carré și Jules Barbier, după poveștile Omul de nisip (care ia servit lui Leo Delibes pentru baletul Coppélia), Rat Krespel și Aventurile lui Sylvester Night. Partitura neterminată a fost încheiată de Ernest Guiraud. Premiera a avut loc la Paris, la 10 februarie 1881.
Așa cum afirma Ethan Schmeisser [3], în această operă se regăsește o varietate de genuri, stiluri și limbaje muzicale, precum: operetă, grand-opera, poezie muzicală și imagini.
Planul inițial al lui Offenbach era ca acele trei acte să servească drept un fel de călătorie spirituală de la infatuarea tinereții (actul I Olympia), prin iubirea matură (actul al II-lea Antonia), până la indulgențele unei vieți pustii inactive (actul al III-lea Giulietta).
Regizorul Matteo Mazzoni a izbândit în misiunea de a îmbina părțile buffo (ironice), cu părțile dramatice (mai profunde), care interferau în fiecare act. Maestrul a surprins atent firea personajului principal, Hoffmann, scindarea dintre viața sa cotidiană, cu iubirile ei, și viața sa nefericită de creator. Regizorul a obținut de la interpreți, tocmai acea împletire între exprimarea prin cânt și exprimarea prin mișcarea scenică. Astfel, Matteo Mazzoni a făcut o echipă ideală, împreună cu video-designerul Luca Attilii, iar rezultatul s-a putut constata în spectacol. Au fost puse împreună pe scenă, trei lumi diferite: lumea lui Hoffmann (a tinerilor studenți care iubesc), lumea celor serioși (cu picioarele pe pământ, precum Crespel, Schlemil și Pitichinaccio, dar neiubitoare) și lumea mephistofelică (Coppélius, Dapertutto și Miracle), cea care urmărea să creeze cât mai multe necazuri poetului Hoffmann. Interesantă mi s-a părut imprimarea stilului steampunk - o lume imaginară care și-a însușit cu desăvârșire utilizarea mașinilor cu abur - personajelor din lumea celor incapabili să iubească. Într-adevăr, regizorul Matteo Mazzoni a izbutit în a aduce magie prin tehnologie în spectacol, un ingredient împotriva plictiselii.
Scenograful Elisabetta Salvatori a creat un veritabil recipient - hanul maestrului Luther, precum și un conținut - interiorul acestuia, ca teatru al poveștilor narate acolo. Reușit a fost și decorul instalației din care ieșea Olympia să cânte, în primul act. De altfel, am remarcat și o fină aluzie la perioada explorărilor din secolul al XIX-lea, cu acea arzătoare dorință a călătoriei în jurul lumii. În dreapta scenei era suspendat un balon imens. Se sugera astfel, ideea de viteză a deplasării. Însă consecința acestei sporiri a fost diminuarea sentimentelor, o lume prea rapidă pentru poetul romantic Hoffmann. Cortina de tul, pe care erau reproduse roți dințate imense și bine conectate, efectele vizuale date de fumul răspândit de pe scenă, camera barică, valiza plină cu ochelari care deformează realitatea (păpușă-ființă), spade pentru duel - toate contribuiau la crearea atmosferei feerice, încântătoare, a povestirilor.
Acțiunea operei se petrece în secolul al XIX-lea, în orașe precum: Nürenberg, Veneția și München.
După ridicarea cortinei, pe scenă, în centrul ei, se zărea Hoffmann [4], stând ca într-o cușcă de sufleur, iar muza se tot învârtea în jurul lui, reproșându-i stilul de viață, cerându-i să-și uite iubirile și să fie devotat doar poeziei. În acest Prolog, muza lua chipul lui Nicklausse, cel mai bun prieten al lui Hoffmann. Mezzosoprana Sidonia Nica a impresionat prin stăpânirea registrului ei grav și jocul său scenic dinamic.
Povestirile încep cu o seară, ca oricare alta, în cârciuma lui Luther. Hoffmann, client fidel, intră agale în birt. De la o bere la alta, de la un punch la altul, îl bântuie aceleași gânduri. Gânduri care aici nu-i dau pace. În fond, unde ar putea fi un loc mai bun să-ți amintești de fostele iubite ciocnind cu necunoscuți binevoitori, dispuși să-ți asculte poveștile, dacă nu în cârciumă, la Luther? Scena era plină de personaje sugerând cheflii. Pe mese erau dansatoare care animau atmosfera, în stil Moulin Rouge.
Dar gândurile sale rămân tot la frumoasa Stella. Solo-ul de violoncel suna plin de dragoste - un ambient sonor pentru Hoffmann, gândindu-se la iubita lui.
La rugămințile clienților hanului, Hoffmann cântă Legendele lui Kleinzach (Il était une fois à la cour d'Eisenach / Era o dată la curtea din Eisenach). Tenorul Daniel Magdal a cântat această celebră arie cu o voce puternică, frumos modulată timbral și cu o expresie plină de umor, redând savurosul refren: Click-clack! Click-clack! Voilà, voilà Kleinzach! / Click-clack! Click-clack! Iată-l, iată-l pe Kleinzach!
Cântul său era însoțit de o mișcare încrucișată din genunchi, sugerând imaginea acelui pitic. Aplauzele publicului au răsplătit această interpretare.
În actul I, Olympia, soprana Oana Șerban, în rolul păpușii-mecanice, Olympia, a cântat celebra arie Les oiseaux dans la charmille ("Păsărelele din foișor/. În ceruri steaua zilei / Totul vorbește fetei despre iubire! Ah! / Iată frumoasa melodie / Cântecul Olympiei! Ah! / Tot ce cântă și răsună / Și suspină, la rândul său, / Îi mișcă inima care-i tremură de dragoste! Ah! / Iată că vine melodia drăguță / Cântecul Olympiei! Ah!"). O arie dificilă, pe care soprana de coloratură a interpretat-o cu brio, făcând de asemenea, un veritabil spectacol de pantomimă.
Roberta Fratini a creat printre altele, și costumul Olympiei, gândit a favoriza mișcările robotice ale personajului; rochia, precum un balon umflat, avea drept corespondent, ca un satelit, o pălărioară conică tricoloră pe cap, accentuând geometria veșmântului, așa cum, în polifonie, un contrasubiect însoțește cantus firmus-ul.
Vocea sopranei Oana Șerban răsuna cristalin, cu o ritmică pregnantă și cu o calmă sacadare (emisie staccato bine dozată), ce contrasta cu articularea legato, din fraza muzicală. Meritorie a fost asocierea intensității piano, cu reluarea în tonalitate minoră a pasajului respectiv. Artista posedă spontaneitate în expresie și iar tehnica sa vocală este una excelentă (triluri prelungi, arpegii frânte, intonate veloce, cu acuratețe și virtuozitate, glissando descendent, apogiaturi sprintene).
Momentul aruncării pe scenă a unei carcase de sârmă roșie, ca rămășiță a păpușii dezmembrate, era clipa adevărului: destrămarea iluziei lui Hoffmann. Degeaba a sărutat-o ea e doar un mecanism mort, ce nu are simțăminte.
Ca o extindere a scenei pe care se dansa, în spațiul îngust al culoarelor din sală, în apropierea publicului, câteva perechi de balerini - elevi talentați ai Liceului de Coregrafie Floria Capsali - pluteau parcă, pe o muzică de vals. Ei aduceau, prin chipurile lor străbătute de lumină, o anume grație și bună dispoziție (chiar a dispărut, în fine, acea sinistră idee de "distanțare fizică").
Am admirat mai târziu, aria Une poupée aux yeux d'émail, în care tenorul Daniel Magdal și mezzosoprana Sidonia Nica, folosindu-se de stilemele unei operete, dialogau, modelând fluxul melodic cu o agogică elegantă și cu o dinamică variată.
În actul al doilea, Antonia, poetul Hoffmann, de data aceasta, este îndrăgostit de cântăreața Antonia, care a moștenit de la mama ei talentul, dar și o boală de plămâni (un tablou imens al mamei, se zărea în fundul scenei). Antonia aștepta tristă, întoarcerea iubitului ei. Cu o voce cald vibrată, soprana Simonida Luțescu a interpretat emoționant aria Elle a fui, la tourterelle / A fugit, porumbelul. Fiecare frază muzicală era fin arcuită, cizelată cu mult simț estetic, având punctul culminant amplasat firesc.
Mai târziu, în dreapta scenei, Hoffmann se așeza la pian și o acompania pe cântăreața Antonia. Concomitent, se auzea o harpă, urmată de un solo de oboi, cu un timbru foarte calitativ, ce sporea sentimentul de mâhnire.
Ascultam inspiratul solo de vioară, interpretat în stil romantic (pe scenă, Nicklausse mima cu un arcuș făurit dintr-un fir de trandafir). Dar vioara aflată în mâinile personajului de pe scenă, s-a rupt în două la un moment dat, precum s-a frânt și inima lui Hoffmann.
Tragic am perceput și momentul în care Crespel tatăl îi interzice Antoniei să mai cânte. Cu remușcare în suflet, ea îi jură lui Hoffmann că va renunța să mai cânte, în favoarea dragostei lui. Însă doctorul Miracle, încarnarea diavolului, o ispitește cu fantoma mamei (apare o umbră, cântând în spatele unei draperii), iar Antonia cedează, cântă și moare.
Celebra barcarolă Belle nuit, oh, nuit d'amour / Noapte frumoasă, oh, noapte de iubire, din Actul al treilea, Giulietta, a fost cântată cu duioșie, în duet, de către soprana Crina Zancu - în rolul curtezanei Giulietta și de către mezzosoprana Sidonia Nica - în rolul Nicklausse, ambele stând într-o gondolă ce se legăna. Excelent a fost realizat video design-ul, de către Luca Attilii, cu acele proiecții de valuri ale apei ce străbate canalele Veneției.
Bas-Bariton-ul Vicențiu Țăranu, în rolul căpitanului Dapertutto, a cântat aria Scintille diamant / Diamant strălucitor /, impresionând publicul prin profunzimea, volumul și calitatea vocii sale. Un rol demonic în care personajul o ațâță pe curtezana Giulietta să-l seducă pe Hoffmann, folosind magia. Giulietta îl face pe Hoffmann să-i dăruiască imaginea reflectată într-o oglindă. Pasajele rapide în detaché ale viorilor, subliniau dramatismul momentului.
Confruntarea prin duelul ce are loc între Schlémil (fostul amant al Giuliettei) și poet, se sfârșește cu moartea primului. Însă Giulietta pleacă împreună cu Pitichinaccio (bufonul ei). Încă un eșec în dragoste! Hoffmann scapă cu greu de acuzația de crimă, ajutat fiind de Nicklausse.
Epilogul a readus acțiunea în taverna lui Luther. Hoffmann, după istorisirea poveștilor, declară că nu va mai iubi niciodată. El le explică ascultătorilor săi, că Olympia, Antonia și Giulietta sunt de fapt doar trei fațete ale aceleiași persoane: Stella. Supărată, în urma alegerii lui Hoffmann în favoarea băuturii, în locul dragostei pentru ea, Stella, pleacă cu Lindorf-demonul. Prietenul lui Hoffmann, Nicklausse, revenit sub forma Muzei, înveșmântată într-o rochie albă, rămâne lângă poet, ca să-l consoleze fiindcă bărbatul dispare, poetul apare. Muza cântă aria: Poet renăscut! Te iubesc Hoffman! Îmi aparțin! Se auzea apoi, drept concluzie: Din cenușa inimii se naște geniul.
Dirijorul Ethan Schmeisser, împreună cu Orchestra Operei Naționale din București (un acompaniament precis și adecvat ca intensitate al soliștilor, precum și momente solistice instrumentale ori de tutti, realizate cu profesionalism) și cu Corul Operei (foarte omogen, cu o prezență scenică numeroasă, cu costume urmărind concepția regizorală și scenografică) au dăruit publicului un ambient sonor de excepție, adăugând o valoare sporită acestei premiere de mare succes.
Acest spectacol merită de văzut de toți iubitorii de operă, chiar și de copii.
NOTE
[1] Jacques Offenbach, prin creația sa, a cristalizat genul operetei derivată din opera buffa.
[2] Ethan Schmeisser, este directorul artistic al ONB, dirijor și pianist. S-a născut în Israel. A absolvit cu laude programul de dirijor al Academiei de Muzică din Tel Aviv și a absolvit gradul al doilea sub îndrumarea regretatului Mendi Rodan. A primit bursele AICF. A condus Orchestra de Cameră din Israel, Israel Camerata Jeruslaem, Orchestra Simfonică din Haifa, Orchestra Simfonică din Israel Rishon LeZion, Orchestra Simfonică Raanana, Israel Sinfonietta Beer Sheva, Orchestra Simfonică din Ierusalim IBA, Barrocade și alte ansambluri de orchestre din Israel. A dirijat la Festivalul de muzică de la Perugia din Italia, The Akko International Fringe Theater, precum și la teatrele de operă din Odesa, Lucca, Shanghai și Fuzhuo din China. A lucrat ca clavecinist și pianist pentru producții de operă și concerte cu multe orchestre locale, inclusiv Orchestra Filarmonicii din Israel. A fondat Ansamblul Bononcini și Ansamblul de voce feminină de la Veneția. A fost maestru de cor și șef de muzică la Opera din Israel. La Opera Israeliană a condus multe producții în teatrul de operă, precum și în producțiile comunitare ale Operei Israeliene. Repertoriul său cuprinde operele: Alcina, Orlando, Cosi Fan Tutte, Dido și Aeneas, Visul unei nopți de vară, Orfeo și Euridice, Akko, Flautul fermecat, Faust, Giulio Cesare în Egipt, Cenușăreasa, Pescuitorii de perle, Doamna și vânzătorul ambulant, Elixirul dragostei, Schitz, Rândunica, Povestirile lui Hoffmann, Rigoletto, Bal mascat, Rotirea șurubului, Ascensiunea și căderea orașului Mahagonny.
[3] Caiet program
[4] Ernst Theodor Amadeus Hoffmann (1776-1822) a fost un scriitor, compozitor și pictor romantic german. Celebru mai ales ca prozator, el a cultivat genul nuvelistic, cel fantastic și al basmului cult. Datorită pregătirii muzicale el a activat și ca libretist, teoretician și critic muzical. Unele dintre cele mai celebre povești și povestiri ale sale sunt Piticuț - zis și Cinabru, Spărgătorul de nuci, Elixirele diavolului, Urciorul de aur și Domnișoara de Scudery. A compus: operele Dragoste și gelozie și Undine, Cinci sonate pentru pian Legământul solemn. La început de octombrie 2022, Opera Națională București și-a deschis noua stagiune cu o premieră mult așteptată - opera Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach [1], operă ce nu mai fusese montată aici de 36 de ani - consemnând un eveniment liric excepțional, apreciat cum se cuvine de către numerosul public.