Prima lucrare interpretată a fost Toccata pentru orchestră, op. 17a, nr. 2 de Constantin Silvestri[2], compusă în anul 1956 și alcătuită din două părți: 1. Prelude; 2. Fugue (Toccata). Inițial, fusese gândită ca muzică de balet, dintr-un proiect coregrafic, Metamorfoze, pe un libret de Ion Marin Sadoveanu. Lucrarea are o orchestrație ce cuprinde alături de instrumentele de coarde și suflători pian, harpă, celestă și percuție. Preludiul și Fuga sunt piese obligatorii incluse în repertoriul Concursului Internațional de Dirijat «Constantin Silvestri», inițiat în 1996, de către Fundația care îi poartă numele, în parteneriat cu Filarmonica George Enescu.
În interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijate de Thomas Sanderling, materialul tematic utilizând melodica bihoreană se detașa reliefat cu claritate.
Sesizam influențe din muzica lui Béla Bartók, Claude Debussy și Alexandr Scriabin, însă muzica lui Constantin Silvestri are originalitatea sa.
În Preludiu, variațiunile decurgeau fluent. Auzeam combinații coloristice în care harpa, alămurile și percuția confereau un inedit spectru sonor. Alteori, violoncelul și contrabasul murmurau într-un minim tensional, cu o intensitate scăzută, mimând parcă o scufundare în adâncurile telurice. Frumos a sunat acel efect al timpanului, care executa un glissando descendent. În partea a doua, Fuga, discursul se precipita, "sentimentul de vivacitate, monumentalitate și voioșie" (citându-l pe compozitor) răzbătea printr-un șuvoi sonor al tutti-ului, pe ritmuri cu accente asimetrice. Modelul de fugă la cinci voci a fost ales din Arta Fugii de Johann Sebastian Bach, însă limbajul modern schimba complet imaginea. Pasajele incandescente de la viori erau preluate de violoncel, ele contopindu-se mai apoi într-un unison. Solo-ul de oboi era însoțit de sunete în pizzicato ale violoncelului, totul într-un imens crescendo. Piculina își înălța sunetele acute, iar ritmica pe formulele ostinato ale percuției (tobă mare, tobă mică) amplificau tensiunea către finalul Fugii.
A urmat Concertul de vioară în mi minor de Felix Mendelssohn, solistă fiind Mihaela Martin, acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu.
Violonista Mihaela Martin este foarte îndrăgită de publicul nostru, nelipsită în stagiunile instituțiilor muzicale din România, prezentă și în juriul concursului Internațional George Enescu. În deschiderea stagiunii 2022-2023, Mihaela Martin a uimit auditoriul prin interpretarea cunoscutului concert de vioară de Felix Mendelssohn. Într-o formă violonistică excelentă, artista și-a demonstrat încă o dată măiestria ei, virtuozitate, sensibilitate, concepție artistică romantică - impecabil mulată pe stilemele perioadei de început a curentului muzical căruia îi aparține Mendelssohn - un romantism mai ponderat. Violonistica Mihaelei te face să uiți cât de dificil este a cânta pe această mică bijuterie luthieristică - vioara. Solista survola pasaje de velocitate cu o luciditate admirabilă, cânta extrem de punctual ritmic, având o voință interpretativă fantastică, îndreptată către expresia muzicală. Frazele cantabile aveau liniște, culoare, relief, datorită unei iscusințe deosebite în mânuirea arcușului; ea modela sunetul cursiv, bogat în armonice și extrem de bine controlat ca emisie. Mihaela Martin cântă pe o vioară construită de Giambattista Guadagnini, în anul 1748. Violonista are de asemenea și o experiență didactică extraordinară (predă vioara din 1992, la Musikhochschule / Academia de Muzică din Köln, la Universitatea de Muzică din Geneva și la Academia Kronberg). Dincolo de cariera solistică, iubitoare a muzicii de cameră, Mihaela Martin cântă adesea cu Martha Argerich, Elisabeth Leonskaja, Yuri Bashmet, Leon Fleisher și Menahem Pressler.
Mă gândeam, văzând bucuria pe care o aveau violoniștii din orchestră, acompaniind-o pe Mihaela Martin cu acest îndrăgit concert, cât de mult contează legătura cu țara ta de origine. Fără excepție, actuali instrumentiști de elită, au trecut cu toții prin acest concert cândva, în anii de Liceu sau de Conservator. Desigur, este o diferență între a-l aborda, pe de o parte, ca treaptă didactică și pe de altă parte, a-l cânta în public, la nivel artistic matur. Iată că acești violoniști din orchestra filarmonicii, și nu numai ei, au fost într-un glas cu solista.
Dincolo de execuția violonistică sclipitoare, Mihaela Martin știe să înalțe o idee muzicală și să o poleiască cu sunet cald, vibrat și modelat cu acel fin louré, care reliefează toate pantele melodice, precum în tema a doua din expoziția formei de sonată a primei părți. Apoi, cu naturalețe și flexibilitate ea revine la un tempo viu în pasajele dinamizatoare. Totul fără să afecteze cursivitatea discursului muzical. Violonista marca cu mijloace agogice microstructurile arhitectonice. Cadența solistică, cu acele arpegii ascendente, cu șirurile de triluri și acorduri urmate de bariolaje - toate erau cântate cu virtuozitate și cu sensibilitate. Am admirat frumoasa gradare a accelerando-ului către Coda în Presto. În partea mediană a concertului, contrastul între secțiunile extreme lirice și partea centrală (cu acele intervenții figurate în duble coarde tremolate și octave paralele care tensionau fluxul melodic) conferea eleganță și denota un gust estetic. Sunetul venea din adâncul viorii. Acest concert se desfășoară fără pauze între părți, dar trecerile sunt gândite ca niște uși de sticlă, prin care se întrevede ce va urma. Puntea dintre partea a doua și final a fost interpretată cu multă grație, mai ales că instrumentele cu coarde acompaniau singure aici solistul. Apoi, trompetele anunțau rondo-ul final (o combinație între forma de rondo și cea de sonată). Velocitate, echilibru, acuratețe și elan - toate contribuiau la o realizare minunată a sensurilor acestei muzici romantice.
Îndelung aplaudată și la cererea publicului, Mihaela Martin a cântat, ca pe o rugăciune, Largo-ul din Sonata nr. 3, solo, în do major, B.WV. 1005 de Johann Sebastian Bach.
În pauza concertului, o fostă studentă a mea, mi-a spus că ea admiră soliștii care dau la bis o lucrare solo de J.S. Bach. Probabil, i-a rămas în minte ceea ce-i povestisem în anii de studiu de la Conservator, despre îndemnul maestrului de la Thomaskirche din Leipzig, care nota pe fiecare partitură compusă Soli Deo Gloria.
Publicul de la sala Ateneului Român a ascultat, în a doua parte a serii muzicale, Simfonia nr. 4 în mi minor, op. 98 de Johannes Brahms, în interpretarea orchestrei Filarmonicii George Enescu.
Viziunea pe care a imprimat-o Thomas Sanderling, acest experimentat dirijor, primei părți a simfoniei, Allegro non troppo, a fost una de exacerbare a monumentalismului, în spirit romantic. Efectul a fost unul grandios, cu toate că execuția într-un tempo mult mai așezat solicită din plin artiștii instrumentiști. Ceea ce însă a dezvăluit astfel Thomas Sanderling auditoriului a fost evocarea melancolic-reflexivă. Cât de simplu suna tema inițială, axată pe succesiunea simetrică a intervalelor de terță descendentă și sextă ascendentă! Scriptic, ar părea ceva fragmentat (pauze), însă auditiv este o secvențare descendentă magnifică. Acel tempo, voit ales mai lent, a permis instrumentiștilor să realizeze volute sonore superbe, tipic modelării sunetului romantic. Admiram surpriza creată de inversarea caracterului temelor: prima lirică și a doua pasionată. Muzica acestei simfonii acaparează - publicul, interpreții, dirijorul - făcându-i pe toți să plutească, precum o sămânță înaripată dintr-o floare de păpădie.
Auzeam apoi în partea a doua a simfoniei, Andante moderato, armonii arhaice și mai noi. Frumos a sunat vălul întunecat de sunete ale suflătorilor, cu acel aer elegiac. Spre sfârșitul părții, cornii intonau, tot mai stins, o melodie, amintind de un mod frigian. După Scherzo-ul conținând motive cu iz sarcastic, a urmat Passacaglia finală - Allegro energico e passionato. Variațiunile evoluau complex pe tema inițială, expresia muzicii trecând de la avântarea viguroasă, spre o lentoare - predominant melodică și corală - pentru ca spre finalul părții totul să escaladeze precum o luptă, din ce în ce mai încleștată.
Un concert ce-ți umple sufletul de frumos sonor! O deschidere de stagiune de bun augur!
NOTE:
[1] Thomas Sanderling s-a născut la Novosibirsk. Și-a început educația studiind vioara la școala specială a Conservatorului din Leningrad. În 1960 și-a început studiile la Hochschule für Musik «Hanns Eisler» din Berlin. În 1962, după ce a câștigat un concurs național de dirijor, și-a făcut debutul ca dirijor. S-a perfecționat cu Hans Swarowsky. Thomas Sanderling a fost asistentul lui Herbert von Karajan și Leonard Bernstein. Thomas Sanderling și-a început cariera la Sondershausen și Reichenbach, înainte de a fi numit director muzical la Halle/Saale în 1966. În 1978, a debutat la Wiener Staatsoper și mai târziu la Bayerische Staatsoper. A fost dirijor invitat principal la Deutsche Staatsoper Berlin, din 1978 până în 1983. Între 1984 și 1986, a fost dirijor principal și consilier artistic al Filarmonicii din Amsterdam. Sanderling a fost dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii Novosibirsk și al Orchestrei Filarmonicii Naționale din Rusia. În 1992, a devenit director muzical al Orchestrei Simfonice din Osaka. A câștigat de două ori Marele Premiu al criticilor din Osaka. Orchestra i-a acordat titlul de laureat pe viață ca director muzical. În mai 2013, Thomas Sanderling a condus premiera mondială a ultimei opere de Mieczysław Weinberg, Der Idiot (Idiotul), după romanul lui Feodor Dostoievski, la Nationaltheater Mannheim. În iulie 2017, Orchestra Filarmonicii din Novosibirsk a anunțat numirea lui Sanderling ca următorul dirijor șef și director muzical, în vigoare din august 2017. Thomas Sandering a înregistrat Suita Michelangelo și ciclurile de Cântece pentru orchestră ale lui Dmitri Șostakovici, la Casa de discuri Deutsche Grammophon.
https://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Sanderling
[2] Constantin Silvestri s-a născut, la 31 mai 1913, la București. A studiat pianul cu Florica Musicescu. A învățat să cânte de asemenea la orgă. A urmat cursurile Conservatorului din Târgu-Mureș, apoi cele ale Conservatorului Ciprian Porumbescu din București. I-a avut ca profesori pe Mihail Jora și Zeno Vancea. Ca dirijor, a fost un autodidact și a debutat în 1930 cu Orchestra Radio. A devenit succesiv, dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii George Enescu din București și director artistic al Operei Naționale Române, precum și al Orchestrelor Simfonice Naționale Radio. În 1948 a predat dirijatul la Conservatorul de Muzică din București, iar printre discipolii săi s-au numărat Sergiu Comissiona, Marius Constant, Anatol Vieru, Iosif Conta, Cornel Trăilescu, Edgar Cosma și Iosif Ion Prunner. Constantin Silvestri a fost și un mare improvizator. A emigrat din România în 1958, stabilindu-se inițial la Paris. A câștigat prestigiosul Premiu I al Academiei Charles Cross, cu Orchestra Simfonică a Radioului Național Francez (ORTF). Apoi, s-a stabilit la Bournemouth, Marea Britanie. Este autor al unui număr de aproximativ 40 de lucrări orchestrale camerale și vocale, dintre care enumerăm: Sonata quasi una fantasia, op. 19, nr. 2 (1940), Chants Nostalgiques, op. 27, nr. 1 (1944), String Quartet, op. 27, nr. 2 (1944), Sonata pentru harpă solo, Trei piese pentru coarde, op. 4, nr. 2 (1933) și Dansuri românești din Transilvania, op. 4, nr. 1 (1930). Silvestri a fost considerat un compozitor avangardist. Compozițiile sale au fost remarcate și premiate de George Enescu. În anul 1958, a realizat la București premiera românească a operei Oedipe de George Enescu. Constantin Silvestri a dirijat orchestre celebre, precum: Filarmonica din Berlin, Philharmonia, Concertgebouw, Paris Conservatoire Orchestra, Suisse Romande și Vienna Philharmonic Orchestra. A fost distins cu patru premii la Concursul Internațional George Enescu. Constantin Silvestri a realizat înregistrări la casa de discuri EMI. A murit, la Londra, la 23 februarie 1969, la vârsta de 55 de ani.