Gânduri neofite despre concertul de vineri

O săptămână de muncă și agitație, dar și străbătută de puternice senzații de vacuitate. O săptămână în care s-a sărbătorit ziua lecturii în toate mediile într-o țară cu un procent amețitor de analfabetism funcțional și de către toate persoanele pentru care formula ca și este un port bonheur lingvistic. O săptămână în care toată lumea l-a celebrat pe Brâncuși simțind nevoia să se asocieze cu el, să-și dea cu părerea despre el, să se alinieze postând ceva legat de el căci așa se simt oamenii mai deștepți. O săptămână în care toată lumea a dezbătut conflictul Putin versus Ucraina. O săptămână în care eu îmi doresc să fiu la Londra pentru Tosca cu Angela Gheorghiu, la Covent Garden, dar nici de data asta nu mi-a ieșit. Însă îmi iau doza de atmosferă britanică de la concertul Orchestrei Radio, dirijat de britanicul Ruman Gamba, oricât de nebritanic ar suna numele lui. Nimeni nu a purtat kilt, dar programul a fost scoțian de la un cap la altul.

Nu mai fusesem de ceva vreme la un concert și îmi lipsea. Teatrul mă satisface din ce în ce mai puțin în ultimul timp, parcă are tărâmuri comune cu televiziunea, cu facilul și trivialul, în vreme ce muzica rămâne resursa constantă de emoție înălțătoare și viață. Am aceeași plăcere de a merge în sala de concert asemănătoare cu plăcerea de a merge la librărie, de a cotrobăi printre cărți, de a le pipăi, de a le mirosi și de a încerca să le descifrez sufletul și de a cumpăra cartea cu mâinile mele. La fel de mult îmi place atmosfera de concert. O consider una dintre cele mai reconfortante. Îmi place starea pe care mi-o dă drumul către concert. Pentru mine, concertul începe odată cu muzica tocurilor doamnelor urcând spre sală. E o muzică care îmi sună bine. Îmi place să îmi caut locul, să contemplu lumea melomană, să intru în stare numai văzând instrumentele pe scenă și apoi muzicienii acordându-și instrumentele. Deși obosită și nesigură de capacitatea de a merge la concert, reușesc totuși. Fusese o săptămână grea și aveam nevoie de o intrare în week-end mai puțin zgrunțuroasă.

Îl știam pe Valentin Șerban, violonistul serii, dar nu fusesem la niciun concert al lui. Seara părea a fi interesantă, cu două concerte scoțiene (Fantezia Scoțiană de Max Bruch și Simfonia Scoțiană a lui Felix Mendelssohn). Nu știam Scoțiana lui Max Bruch, dar o știam pe cea a lui Mendelssohn. Eram mai curioasă de Scoțiana lui Mendelssohn fiindcă o ascultasem cu câteva luni înainte la festivalul Enescu, unde mi se păruse puțin prea alertă, Orchestra de cameră Basel îmi lăsase impresia că aleargă. Parcă dirijorul Ádám Fischer voia să îi imprime lucrării un ritm de galop prin gestica lui furibundă, iar urechea mea neofită nu a surprins părțile mai expresive ale lucrării. Îmi amintesc destul de bine acea după amiază de la Ateneu deoarece în prima parte a programului a fost pe scenă pianista Alexandra Dariescu cu Concertul pentru pian și orchestră în la minor, op.7 al Clarei Schumann. Și acest concert avusese o abordare cam brutală. Parcă Alexandra Dariescu a vrut să izbească de clapele pianului o bucată muzicală diafană și specială pe care o așteptasem cu nerăbdare, însă celeritatea cu care a abordat concertul pianista noastră mi s-a părut total nepotrivită. Dar am trecut repede peste aceste concerte traversând strada, la concertul de la Sala Palatului cu Valery Gergiev la pupitru și Leonidas Kavakos la vioară. O cu totul altă lume a muzicii. O imersie într-o lume a muzicii grandioase, o lume a unor jocuri fascinante cu sonorități și arhitectura muzicii. O lume a emoțiilor profunde. O lume de dincolo de mundan și execuții cuminți ale notelor din partitură.

Revenind la concertul de la Sala Radio, odată intrată în sală, simt cum treptat, la fel ca foile de ceapă, se desprind foițele de praf muncitoresc, de anxietate și preocupări cotidiene făcând loc unor emoții care sunt ca un îngrășământ pentru spiritul uman. Odată început concertul, primul strat de zgură a fost îndepărtat. Acesta este unul dintre primele efecte reconfortante, balsamice și inefabile ale muzicii academice chiar și pentru un om fără cunoștințele și educația muzicală adecvate.

Îl ascult cu multă admirație pe Valentin Șerban. Îmi place atitudinea lui față de muzică și instrument, comuniunea firească dintre ei. Concertul lui Max Bruch mi se pare un concert dificil, solicitant din punct de vedere tehnic (de altfel Bruch i-a dedicat acest concert violonistului Pablo de Sarasate), dar partea de harpă care acompaniază vioara îndulcește și rafinează sonoritatea. Concertul este complex, cu intense accente scoțiene, nu e tocmai genul de concert care te ține în partitură, dar Valentin Șerban reușește să nu facă partitura anostă, comunică bine cu dirijorul, iar orchestra - deși vitregită din cauza covid-ului de numărul necesar de instrumentiști - reușește să aibă un sunet clar, frumos, specific ei. Ascultându-l pe Valentin Șerban, mă întreb cât de mult a contribuit muzica la lupta lui cu boala. Oare se pot salva artiștii de boli și suferințe prin arta lor mai repede decât noi, cei lipsiți de orice har artistic? Este arta lor tămăduitoare, este o mângâiere, o terapie pentru suferința lor? Face viața mai suportabilă această antrenare în câmpuri de energie superioară? Neîndoielnic aceasta este una din misiunile muzicii.

Scoțiana lui Mendelssohn îmi place mai mult în varianta aceasta decât în cea de acum câteva luni, cu expresivitatea bine accentuată, cu tempo-uri rapide, dar nu excesive. Pe placul lui Mendelssohn, căruia îi plăceau tempo-urile rapide și orchestrele mari. Dar am simțit lipsa unui sunet mai robust, cât și mai curajos. Am simțit nevoia de mai mult violoncel, de mai mult contrabas care să închege sunetul. Dirijorul, opus stilului dirijoral al lui Felix Mendelssohn, are o gestică puțin excesivă. O prietenă muzician mă luminează argumentându-mi că prin această gestică puțin acută, Gamba încearcă să facă orchestra să compenseze insuficiența instrumentelor. Finalul concertului mă duce cu gândul la spusele - atât de dragi mie - dirijorului Jordi Savall: "Scopul nostru principal este de a îi atinge pe spectatori cu frumusețea și emoția muzicii. Perfecțiunea este un mijloc care ne ajută. Nu voi sacrifica însă niciodată, un moment care are un plus de vibrație, chiar dacă are și un minus de perfecțiune. Perfecțiunea nu ar trebui să fie niciodată un scop, ci doar o cale." (Jordi Savall în volumul Press Pass de Marius Constantinescu, ed. Humanitas, București, 2015, pagina 312 și aici).

Plec mulțumită că am ajuns în acest punct al vieții mele în care pot să îmi odihnesc sufletul în muzică. Plec, ca de atâtea ori de la concert, cu cuvintele lui Jordi Savall în inimă. Plec cu gândul la profesoara mea, Anca Florea, care ne spunea că e musai să știm puțin despre viața și contextul în care a trăit compozitorul pentru a îi percepe mai bine muzica. Plec cu regretul că nu am avut-o profesoară mai mult timp, dar recunoscătoare pentru această ofertă de destin. Plec cu gândul că noi, cei aproape analfabeți muzical suntem precum orbii și surzi, ne imaginăm, suntem fanteziști, trăim intens muzica, ne lăsăm conduși de emoții și energii, adesea mai mult decât un profesionist, iar sufletul poate face diferența de calitate. Poate că neofiții au un simț aparte dezvoltat, spre deosebire de cei cultivați în domeniu. Dar când emoția este dublată de o bună cunoaștere și interpretare muzicală, sufletul neofitului simte și se îmbogățește subit, prelungindu-și viața.