Lupta corp la corp cu uitarea - Izolare într-o serie de stări liminale și Nowhere

Dacă e adevărat că moștenim nu doar caractere genetice, ci și memoria trecutului depozitată în corpurile noastre de carne, două spectacole explorează critic spațiul în care se desfășoară pentru a vorbi despre semnificația corpului uman pe scenă. Spectacolele își asumă, într-un fel, un proces de deshumare / activare a memoriei locului, depozitată în relația performerilor cu spațiul de joc.

Izolare într-o serie de stări liminale (premieră 11 noiembrie 2021, SAC@Malmaison, proiect AFCN) rezumă istoria seculară a clădirii Malmaison de pe Calea Plevnei 137c (București), fostă garnizoană militară, tribunal politic, centru de detenție temporară pentru militari și intelectuali și, ulterior cutremurului din 1977, sediul institutului de proiectare IPROCHIM. Coregrafa Simona Deaconescu, în echipă cu Ramon Sadîc (artist plastic), Justin Baroncea și Maria Ghement (arhitecți), Vlaicu Golcea (compozitor), Mihai Burcea (istoric), Bogdan Iancu (antropolog) și Alex Radu (co-autor al conceptului curatorial și producător), numește intervenția artistică instalație performativă în sit real subliniind, astfel, calitatea de partener pe care o are locul în realizarea ei. Atelierele Malmaison ocupă o aripă a imobilului în care s-a deschis recent și SAC@Malamison (spațiu de artă contemporană, "spațiu-context de coproducții, cercetări și practici colaborative și transdisciplinare în artele vizuale, performative și scenice", după cum îl descriu artiștii). Producția explorează trecutul clădirii într-o intervenție performativă site specific. Conceptul curatorial personifică istoria reală a locului într-o instalație de galerie și relevă într-o formă performativă hibridă (sound-design și performance) puterea de reprezentare a corpului viu. Conceptul mi-a trezit amintirea unei abordări similare de la Bienala de la Veneția din 2017, unde intervenția performativă a Annei Imhof i-a adus Germaniei Leul de Aur pentru cel mai bun pavilion național.


Interviuri, cronici și mărturii ale deținuților care au trecut prin spațiul de detenție de la Malmaison, recuperate peste timp, dar și amintiri ale angajaților IPROCHIM sunt sublimate în imaginea corpurilor performerilor Ioana Marchidan, Andrei Boariu, Georgeta Corca, Simona Dabija și Maria Luiza Dimulescu. Mișcarea lentă a trupurilor târâte printre spectatori, sprijinite unele de altele în echilibru precar, rezistența corpurilor supuse frecării cu podeaua, stagnarea și monotonia gesturilor repetitive induc presiunea așteptării fără termen, a amenințării și a angoasei existențelor izolate în afara lumii. Spațializarea sunetului în boxele plasate în încăpere (sound design Vlaicu Golcea), invocă vocea unui univers ce pare să răzbată de sub straturile de tencuială. Performerii sunt doar corpuri-gazdă ale amprentelor umane eliberate din memoria zidurilor. Executate impersonal, mișcările invocă aura unor existențe cu care ne intersectăm accidental în spații temporale paralele. Aceste apariții perturbă pasivitatea spectatorilor ce se trezesc integrați în conceptul instalației. Ușa rămâne deschisă, audiența se mișcă în perimetrul încăperii constrânsă de traseele performerilor. Sintagma instalație performativă conține, în fond, ideea că fiecare spectator e liber să decidă durata prezenței sale în spațiu, mai ales că miza e lizibilă după primele secvențe. Dar, totodată, timpul fizic petrecut în spațiul galeriei e condiția conectării psihice a spectatorilor la starea de izolare îndurată de locatarii precedenți. Istoria închisorii e fragmentar documentată de extrasele livrate de performeri, la fel ca atmosfera claustrofobă a comunității institutului IPROCHIM, evocată în fragmentele extrase din interviurile cu foștii angajați. Pariul coregrafei Simona Deaconescu e riscant: la capătul orei și jumătate de spectacol pare că nu ți s-a întâmplat mare lucru. Rămâi, însă, agățat într-o propoziție, în starea de disconfort indusă de semnele rezistenței actualizate de corpurile performerilor care părăsesc, unul câte unul, încăperea. Finalul interactiv implică audiența în recompunerea textului de spectacol din puzzle-ul fragmentelor primite la intratre. O soluție de integrare activă a publicului în instalație, dar și de risipire a sentimentului izolării atins de spectatori prin disciplinarea răbdării. Am preferat să ies în tăcere, să părăsesc coridoarele delabrate ale clădirii, să scap de presiunea cuvintelor agățate în cotloanele minții, atât de asemănătoare, în fond, cu suspendarea în neputința trăită în acești ani de pandemie: "Pușcăria înoată în apele unei plictiseli, unei nervozități cumplite". Izolare într-o serie de stări liminale e o tentativă de negociere cu urmele trecutului depozitate în memoria corpului. Reușita performance-ului se măsoară individual și depinde de disciplina fiecărui spectator.
 

O acoladă conceptuală asociază într-o relație complementară intervenția performativă de la Malmaison cu o alta, vizionată online în luna februarie 2022. Nowhere de Dimitris Papaioannou[i] e o "lucrare" autoreflexivă despre mașinăria teatrului ca revelator al vieții, comisionată și produsă de Teatrul Național Grec din Atena cu ocazia inaugurării scenei principale după renovare, în 2009. La distanță de 12 ani de la premieră, regizorul grec a realizat un video de 50 de minute prin montarea filmărilor realizate de el de-a lungul celor 79 de reprezentații ale spectacolului de scenă. Ideea editării înregistrărilor e rezultatul distribuirii virale pe rețelele de socializare a secvenței dedicate memoriei Pinei Bausch (peste 2,5 milioane de vizionări în 2014). Filmul Nowhere (Director's Cut) rezumă spectacolul site specific cu care artistul confruntă iluzia produsă de mașinăria scenică cu capacitatea teatrului de a capta esența vieții, și a fost prezentat publicului în premieră la New Vision Art Festival 2021, Hong Kong. Cei douăzeci și șase de performeri acționează ca un unic mecanism viu în relație cu mașinăria mobilă a scenei, pe care o folosesc, îi rezistă, o stăpânesc. Editarea imaginilor filmate devine în montaj un partener, afirmă Dimitris Papaioannou în interviurile de presă. Deplasarea coordonată a grupului e conjugată dinamicii trapelor mobile, escaladării ștăngilor ce coboară lent din podul scenei, traversării ordonate a pasarelelor. Autoreglarea grupului uman în funcție de mișcarea elementelor scenotehnice naște o coregrafie hibridă om-mașină. În lupta actorului cu scena, imaginea masei umane în continuă mișcare citează fulgurant scene din Metropolis-ul lui Fritz Lang și relevă fața și reversul mașinăriilor scenei, ca amenințare și suport al actorului. Opusă coregrafiei mecaniciste a scenotehnicii, coroborarea mișcărilor întregului grup celebrează miracolul dezvăluirii vieții. Epifania cuplului primordial cu care se închide secvența dezbrăcării femeii și a bărbatului prin aportul tuturor performerilor exprimă misterul real și metaforic al teatrului, capacitatea lui de a surprinde adevărul și forța viului. Întregul spectacol e, în fond, un sensibil elogiu adus actorilor ca (epi)centru al teatrului. Loc al revelării înfrângerilor și izbânzilor vieții, scena e spațiul cameleonic perfect în care facerea lumii se reia cu fiecare reprezentație. Nowhere/nicăieri poate deveni în teatru oriunde/orice loc capabil să anime o lume în care actorul e celebrat ca deus ex machina.

Desigur, spectacolele Izolare într-o serie de stări liminale și Nowhere folosesc semnificația ambivalentă a spațiului de joc. Pe de o parte, instalația performativă de la Malmaison apelează la istoria depozitată în memoria zidurilor, pe de altă parte locul fără memorie al scândurii scenei istorisește peste generații faptele umanității. În ambele situații, asistăm la lupta corp la corp a artiștilor cu uitarea.