martie 2022
(In)dependenții
Mărturisesc cu regret că sunt aproape cinci decenii de când mă lecuisem de ceea ce se numea, pe atunci "teatru educativ". La tinerețe, un Brecht stârnea entuziasm cu Dispariția lui Galy Gay și, mai aes, cu Mutter Courage - aceasta din urmă o brutală denunțare a ororilor pe care le incumbă orice război. Dar, apoi, autorul căzuse într-un stângism nătâng și interesat, cântând binefacerile "democrației" cu care URSS fericise Germania răsăriteană după WW2. Așa apăreau primele dubii...

La noi, dimensiunea activist-propagandistică nici măcar nu se jena de componenta ei spălătoare de creiere; un Mihail Davidoglu, Paul Everac sau Șerban Codrin făceau furo(u)ri nici măcar grațioase, cu manifestele lor, chipurile dramatice, cocoțate pe scenă și aducătoare de festivaluri (Cântarea României, nu mai mult!) de decorații și tantieme.

Așa că, astfel intoxicat, m-am ținut departe de această formulă de teatru agitatoric, axat - credeam eu - mai mult pe probleme decât pe sufletul sau comportamentul uman, atunci când acesta se confruntă cu ele.

Ei bine, invitat fiind la acest (In)dependenții, realizez că am greșit. Și că o asemenea formulă de teatru poate funcționa, atunci când este bine făcută, la parametri normali de conștientizare, de emoționare și de participare atitudinală a publicului.

Ceea ce oferă Catinca Drăgănescu (în calitate de autoare a spectacolului), împreună cu colegii săi Florina Gleznea, Mihaela Rădescu și Andrei Raicu este nu doar o reprezentație, ci o reprezentare a unei stări de fapt: condiția artistului neînregimentat, neangajat într-un paradis artistic unde leafa vine regulat, de două ori pe lună... dar la braț cu inerțiile, cu comenzile, cu servituțile, câteodată cu hachițele, dacă nu chiar cu abuzurile "bugetatorului" (ordonatorul de credite, mai birocratic și mai pudibond formulat). Căci fenomenul teatrului independent - valabil din America până în Scandinavia sau Noua Zeelandă; practic, oriunde există o societate deschisă - se conduce după aceleași greutăți și condiționări materiale, lesne transformate în rigori și chiar constrângeri. Pentru că, în materie de cultură, independent semnifică nu doar nealinierea la interese sau ideologii parazitare. Mai grav: înseamnă să desconsideri dimensiunea comercială tot mai apăsătoare, adică pe Măria Sa BANUL. Știm, dureros de bine - pe lumea asta, totul costă. Depinde cine și pentru ce plătește. În societățile conduse autoritar, deținătorul puterii politice (și, fatalmente, administrative) angajează arta doar ca să-l susțină propagandistic. Ideologia se fofilează, chiar se substituie moralei, pe care o pocește după propriul interes și propria nerușinare. Din păcate (... în păcate), nici "dincolo" lucrurile nu stau cu mult mai roz: box-office-ul primează, uneori bezmetic până la absurd. Ba, încă, sub masca democrației: vox populi, stimabile! Dacă mă iubești. Dacă nu... adio și n-am cuvinte. Și nici bani pentru tine.

(In)dependenții (foto: Alex Busuioceanu)

Să nu ne jenăm a recunoaște: independența e scumpă; din ce în ce mai greu accesibilă. Puțină neatenție sau doar neșansă face, însă, în orice moment să dispară pârdalnicul de prefix. Ți se dă să "alegi": compromis sau curajul de a rezista, luptând pentru afirmarea de pe scenă a propriilor valori? Faliment sau dependență? Câtă forță de caracter trebuie să ai în tine ca să #reziști? Să nu disperi. Să nu te acrești. Să nu abandonezi nu doar o condiție nobilă, ci și un crez. Să te zbați, bătându-te ziua cu inerțiile unora; cu superficialitatea, cu stupiditatea altora; cu disprețul lor strivitor și aneantizant față de tot ceea ce nu pricep. Iar noaptea - cu spaimele, cu deznădejdea. Pentru ca, dimineață, să te scuturi de gândurile negre, uitând de facturi și de portocalele după care îți tânjește copilul... să te aduni, să o iei de la capăt, sacrificând, ceas cu ceas și întâlnire cu întâlnire, tot ce te mai susține: încrederea în solidaritatea și generozitatea oamenilor, în caracterul elevat al culturii și nevoia de frumos a semenilor. Tratative, rugăminți... totul ambalat, de nevoie, în ipocrizia miau-miau-lui, adică a PR-ului căci... mdeh, ești artist, trebuie să știi să te prefaci. "Mâna care nu spune o poveste nu primește nimic", ne avertiza cinismul unui personaj "filantropic", chiar dacă aici, în zbaterile tale de actor, de dramaturg sau regizor, trebuie musai să depășești condiția solicitantului. Să placi celui care, eventual, acceptă să te primească; să-i găsești punctele vulnerabile; să-l sensibilizezi și să convingi... până în adâncul buzunarului. N-ai izbutit? Ești mort. Te lași de vocație, de profesie și treci la subzistență: speli vase, speli la fund copii frumoși sau bătrâni neputincioși. Poate fi și asta o artă, nu-i așa?

Spectacolul de la Replika vorbește despre toate aceste avatare. Și o face cu o luciditate și o sinceritate, una mai dureroasă decât cealaltă. Indignarea și disperarea se îngemănează, devenind fețe ale aceleiași realități crude. Revolta față de obtuzitatea, de opacitatea prea multora dintre cei care ar putea ajuta fenomenul cultural neînregimentat conține un patetism temperat de bun simț, de bună creștere sau de prudență; unul controlat, parcă scrâșnit și, de aceea, cu atât mai dureros. Disperarea se ranforsează, parcă, dintr-o supra-disperare: aceea că, dacă cedezi, ai murit. Ajungem iarăși la o silabă, un prefix - cel care separă "a spera" de "a dispera". Important este, ne spun cele două minunate Florina Gleznea și Mihaela Rădescu, secondate de colegul greu de văzut dar bun la toate, care își asumă "restul" (Andrei Raicu), să rămâi în picioare. Să crezi în tine, în frumusețea și necesitatea nobilului demers de conștiință pe care ți l-ai asumat și care îți chinuie zilele, nopțile, gândurile, viața...

(In)dependenții (foto: Alex Busuioceanu)

Pendulând - sub aspectul construcției dramatice - între inginerie și chirurgie, valul de indignare sau disperare, de încăpățânare în a sfida și a crede că încă se mai poate, aduce cu sine tensiuni care se sparg (benefic, consider eu) în puterea de apreciere și de alegere a spectatorului. Îl supun unui duș de impresii și senzații, de la compasiune, la indignare față de rigiditatea și ne-simțirea sistemului. Îl educă. Fac, adică, ceea ce ar trebui să facă, paradoxal, sistemul public, finanțat din banii noștri, ai tuturor, dar care alocă Culturii ceva în jurul a 0,4% din bugetul de stat. Și, pentru ca rușinea să fie și mai mare, trebuie să nu uităm că, la acest spectacol impresionant, copleșitor, am fost invitați pe gratis. Intrarea liberă! Liber la înțelegere... la rușine... la disperare, poate... Și la câte și mai câte...

Poate că nodul din gât și lacrima din colțul ochiului se strâng într-un efort de a te stăpâni. De a spera că, totuși... de a admira și a-i iubi pe acești minunați devotați ai artei.
Regia: Catinca Drăgănescu Cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea, Andrei Raicu

0 comentarii

În programul cultural

unteatru (Str.Sfinții Apostoli 44 - Piața Națiunilor Unite)
28.05.2022 20,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus