Acolo, în hol, ar fi trebuit să nu-l întreb pe Alex.L.Ş. (el însuşi un Udi Alean al criticii de film) cum e filmul înainte să-l văd, dar nu m-am putut abţine. Ar fi putut strâmba din nas şi spune: un clasic al lui Woody, nimic special. N-a spus aşa.
Mă temeam de clasicele lui Woody ca dracu' de tămâie. Clasic la Woody înseamnă monolog nevrotic, "newyorkezi stupizi care au probleme în relaţiile lor", ori Diane Keaton, ori Mia Farrow în rolul maşinilor după care aleargă câinele roşu cu ochelari (gagicile lui Woody din viaţa reală, dacă are aşa ceva), replici memorabile ("Ultima oară am fost înăuntrul unei femei când am vizitat Statuia Libertăţii"; "El vrea să scoată ceva din mine. Da, primul tău copil"), discuţii despre Sex & Dumnezeu & Sine Însuşi. Filmele lui Woody sunt o supradoză de Woody Allen. Sau cel puţin până la Matchpoint.
Nu mai avem o actriţă care trăieşte şi cu regizorul, şi cu personajul din film interpretat de regizor (se pare că preferatul lui Allen este, mai nou, un tânăr actor), nu mai apare actorul Allen în nici un cadru, filmul nu mai e alb-negru-color, nu e comedie bufă, parodie, tragedie burlescă, aproape nimic din stilul W.A. Pentru coneseori, apar aşa, nişte "obişnuinţe", cum ar fi fascinaţia personală pentru tenismeni. Cineva, foarte apropiat, cred că i-a zis super-inteligentului regizor premiat la Cannes, nominalizat la Oscar pentru regie, actorie, scenariu: Woody, ne mai laşi cu filmele tale despre tine?!?!
Aşa că cel mai inteligent regizor american de origine evreiască a făcut o dramă englezească în genul franţuzescului Marile familii. Alex. a avut dreptate, e unul dintre cele mai bune filme ale sale. Nu cel mai bun, însă.