Eroul noului film al lui Woody Allen e un tînăr londonez numit Chris (Jonathan Rhys Meyers), fost tenisman profesionist, care s-a retras atunci cînd şi-a dat seama că pe această cale nu va ajunge niciodată destul de sus pentru ambiţiile lui. Cînd începe povestea, Chris aşteaptă - într-un loc bine ales: un club de tenis frecventat de înalta societate - să i se deschidă o altă cale. Ceea ce şi întîmplă: gusturile lui muzicale (alese la fel de atent ca şi lecturile lui) atrag atenţia unuia dintre membrii clubului, Tom (Matthew Goode), care-l invită la operă, în loja familiei sale. În lojă se află şi Chloe (Emily Mortimer), sora lui Tom, care-l invită pe Chris la ţară, la conacul familiei. Acolo se află şi domnul Hewett, tatăl lui Chloe şi al lui Tom, care-l invită pe Chris la firma lui, pe o poziţie avantajoasă. Şi, uite aşa, în mai puţin timp decît ne-ar lua unora dintre noi ca să urcăm pînă la vecinul de la opt pentru a împrumuta nişte ulei, Chris ajunge în vîrful scării sociale, unde, ca un armăsar ales pentru randament şi pentru sămînţă, e antrenat să devină soţul lui Chloe şi administratorul averii familiei. Ascensiunea lui pare la fel de rapidă ca a talentatului domnului Ripley şi unora li s-a părut neplauzibilă, deşi Allen (ca şi Patricia Highsmith) ştie foarte bine că însăşi uşurinţa asta magică stîrneşte fantezia privitorului. Oricum, în curînd se iveşte şi obstacolul: tot la conacul familiei Hewett - mai precis, la masa de ping-pong -, Chris face cunoştinţă cu logodnica lui Tom, o actriţă americană numită Nola (Scarlett Johansson), care îl măsoară cu una dintre privirile acelea pentru care s-a inventat filmul noir, îşi aprinde o ţigară şi îl întreabă: "Ţi s-a mai spus vreodată că joci foarte agresiv?" Game on.
Nu după mult timp se ajunge şi la sex, care (multă sănătate lui Allen!) e chiar sex. Nu vedem mult, dar ce vedem e convingător - periculos, animalic - sex de tip Poştaşul sună întotdeauna de două ori, genul de sex pentru care merită să ucizi. Asta dacă între timp nu te aduni şi nu ajungi la concluzia că banii sînt, totuşi, un motiv mai bun de a ucide. Oamenii se tot omoară pe ecran - cînd pentru sex, cînd pentru bani - de mai bine de un secol, dar, judecînd după unele reacţii la Match Point, personajele lui Allen n-ar fi trebuit să se coboare pînă acolo; unii spectatori par să se fi aşteptat la mai multă distincţie din partea lor (deşi Chris are precursori literari - în Roşu şi negru, în O tragedie americană - dintre cei mai distinşi). Astfel de reacţii nu fac decît să pună şi mai bine în valoare performanţa lui Allen: atunci cînd numele tău ajunge să garanteze "distincţie" - o lume aseptică, scăldată în Cultură cu c mare -, nu e o idee rea să-ţi creezi o altă lume şi, la vîrsta de 70 de ani, Allen a făcut poate cel mai percutant şi mai puţin aseptic film din cariera lui. I s-a mai spus vreodată că joacă foarte agresiv? Cultura cu c mare e prezentă şi aici (Chris citeşte Crimă şi pedeapsă şi multe scene sînt acompaniate de muzică de operă), dar nu e o prezenţă reconfortantă; aşa cum o foloseşte Allen, ea nu pare să ofere decît ipostaze cosmetizate, idealizate, ale unor pofte şi ambiţii umane de felul lor joase sau mediocre. Ca şi eroii din opere, Chris va ajunge să ucidă, dar, chiar dacă o va face mînat de pasiune şi nu de interes (ceea ce nu e deloc sigur), pasiunea lui nu va fi niciodată altceva decît biologie - instincte, reacţii chimice. Ca şi Raskolnikov, el va suferi de remuşcări - ba chiar şi de o nevoie dostoievskiană de a fi prins şi de a primi astfel un semn că există undeva o justiţie, o ordine superioară, nu numai hazard şi absurditate -, dar îşi va reveni repede din criza asta.
Ironia e că, deşi preocupările lui spirituale se opresc mult sub limita minimă de intensitate pe care ar fi admis-o Dostoievski, ele sînt de-ajuns pentru a face din Chris cea mai profundă persoană din anturajul familiei Hewett: Chloe - ca şi restul familiei - e lipsită de imaginaţie, iar Nola - o actriţă fără succes şi o frumuseţe fără noroc - e îmbîcsită de nemulţumirile ei. După un timp, nici soţia, nici amanta nu mai par foarte atrăgătoare şi, în timp ce Chris aleargă de la una la alta, cu aceleaşi promisiuni pe buze şi cu o puşcă în geantă, Allen ne pune în postura perversă de a decide, pentru noi înşine, care din ele ar merita să supravieţuiască şi de a recunoaşte că, indiferent cine moare, n-ar fi un accident foarte însemnat în funcţionarea Universului. Cu delicateţe, Allen ne impune viziunea lui. E o adevărată viziune (nu doar o plăsmuire thriller-ească) - ne dăm seama după greutatea ei că în ea intră toate concluziile la care a ajuns Allen cu privire la oameni (sînt mărunţi şi ignobili) şi la lucruri (n-au sens). Nu sînt cele mai vesele concluzii la care poate ajunge cineva la 70 de ani, dar fericirea nu e neapărat veselă şi arta rareori oferă fericire mai mare decît aceea de a vedea cum un maestru o rupe cu vechile lui deprinderi şi comodităţi, ia o poveste veche, aproape arhetipală, o umple cu tot ce ştie şi, pur şi simplu, o spune.