Match Point nu mi-a plăcut a doua oară mai mult decît prima. Nu pentru că nu e un Woody Allen aşa cum îl ştiam, nu pentru că e filmat la Londra cu echipă majoritar britanică, ci pentru că povestea arivistului care ajunge relativ uşor în înalta societate şi se menţine datorită norocului, un film à la James Ivory şi Robert Altman convertiţi pe drum la Hitchcock, s-a jucat tot timpul la zece metri de mine. Cum să mă explic, filmul are, e adevărat, o eleganţă clasică, de grădină englezească spălată de ploaie, dar pe mine m-a lăsat de gheaţă (tot o să vorbim şi de asta).
Jonathan Rhys-Meyers prea mi s-a părut arivistul perfect, Scarlett Johansson era chiar pe lîngă drum, jucînd teribil de fals. Mi-au plăcut în schimb Emily Mortimer şi Matthew Goode, deşi, per ansamblu, toate personajele sînt la fel de clasice ca întreg filmul. Luîndu-şi ca referinţă jocul de tenis, povestea de amor şi crimă pe care o spune Allen împrumută caracteristicile jocului. Pasele/ replicile-situaţiile sînt precise, seturile/capitolele sînt clar tăiate, personajele sînt jucători profesionişti în sensul că aparţin unor tipologii evidente.
Frumuseţea jocului / filmului ar putea veni din eleganţa asamblării coerente a acestor elemente; cadrele şi montajul sînt curate şi aşa mai departe, dar toate aceste lucruri le spun ca unul căruia i-a plăcut filmul, ca şi cum aş încerca eu însămi să înţeleg ce le-a plăcut celor cărora le-a plăcut filmul. Totuşi, chestiile de mai sus nu mi se par suficiente ca să-mi placă filmul, cu atît mai mult cu cît nu m-a convins de la primul cadru, cînd îşi expunea teza: norocul e ca la tenis, cînd mingea loveşte fileul, poate cădea ori într-o parte, ori în alta, după cum ai baftă. Ce să zic!