Re:publik / martie 2006
Din multe puncte de vedere, penultimul opus semnat Woody Allen (între timp a încheiat şi Scoop), deşi al 40-lea cronologic vorbind (de la inventivul What's Up, Tiger Lily?, din 1966, a lucrat conform sintagmei "anu' şi filmu'"), este la fel de proaspăt şi surprinzător ca un film de debut.

În primul rînd, pelicula n-are nimic de-a face cu atît de familiarul univers newyork-ez. Mai mult chiar, nu are aproape nimic (cu excepţia eroinei Johansson) de-a face cu America. Filmat în întregime în Marea Britanie, Match Point respiră britishness prin toţi porii. Conacuri, englezoi bogătani de viţă nobilă şi parveniţi cu nasul pe sus. Cu o ironie deloc voalată, Allen arată cu degetul şi într-o tabără şi în cealaltă. În fond, cum e mai prost? Să-ţi etalezi cuceririle arătoase dar flămînde ca şi cum ar fi canişi pudraţi sau să vînezi, cu inocenţă prefăcută, moştenitori şi moştenitoare?

În cel de-al doilea rînd, personajul intelectual, frustrat, nevrotic şi mizantrop (adicătelea însuşi Allen, înlocuit uneori de vreun surprinzător substitut - de la Kenneth Branagh şi pînă la Will Ferell) lipseşte cu desăvîrşire. În locul său, un Rhys-Meyers extrem de sigur pe el, gata de orice pentru a scăpa de problemele financiare, capabil să se folosească de propria-i sexualitate pentru a obţine favoruri şi lipsit de orice urmă de conştiinţă. Apropo de sexualitate, probabil că tocmai absenţa frustratului de mai sus permite, într-un film semnat, totuşi, Woody Allen, o scenă de sex cel puţin obraznică şi cam înşelătoare...

În cel de-al treilea rînd, filmul e lipsit de un personaj pozitiv. E drept, în nici unul dintre filmele sale anterioare "plăcuţii" nu-şi dădeau ghes, copleşiţi fiind de nemulţumiri patetice, toane ilare şi ambiţii imposibile. Cu toate acestea, fiecare membru al careului (în nici un caz de aşi) din Match Point este într-o acerbă competiţie pentru a ocupa locul întîi pe podiumul celor mai detestabile personaje. Mortimer e odioasă pentru că, deşi ştie prea bine cu cine are de-a face se foloseşte de maternitate ca de un ultim laţ, bine strîns în jurul gîtului unui bărbat deja cucerit de bani. Goode e respingător pentru că se leapădă de iubita - infidelă, ce-i drept - ca de o măsea stricată şi îşi reface viaţa mintenaş iar Johansson îşi merită soarta pentru că, deşi are toate datele pentru a fi o învingătoare eşuează lamentabil transformîndu-se din prădător în pradă. Cît despre Rhys-Meyers... vedeţi filmul şi veţi avea parte de un final pe care, după patru decenii de cinema, Woody are curajul să-l ducă dincolo de finish. Jucînd pe un teren sigur, echipa de dublu Allen-Allen (scenaristul lipsit de milă şi regizorul ce îngroaşă, înzecit, defectele tuturor) reuşeşte o strălucită şi extrem de răutăcioasă combinaţie cîştigătoare. Game, set, match.
Regia: Woody Allen Cu: Scarlett Johansson, Jonathan Rhys-Meyers, Emily Mortimer

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus