Pînă la acest neaşteptat Match Point (neaşteptat pentru că se petrece în Anglia şi pentru că nu seamănă cu ce făcuse pînă atunci), Woody Allen nu obişnuia să-şi părăsească Manhattanul decît pentru, scuzaţi, Paris sau Veneţia. Ultimul său film - o tragicomedie socială - este plasat la Londra, şi singurul american este o americancă (jucată de Scarlett Johansson). Jazzul a dispărut şi el din meniu, înlocuit de opera italiană. S-a "mondializat" Woody? Mă rog, se poate spune şi aşa. Deocamdată, s-a britanizat.
Şi nu-i stă rău. Deşi Match Point poate fi văzut doar ca o reluare - pe gazon, cu ceaiul de ora cinci şi mult sînge rece - a mai-vechiului său Crimes and Misdemeanors / Crime şi delicte (1989), Woody e-n mare vervă şi nu ratează nimic: nici descrierea mediului semi-aristocratic, nici încurcăturile sentimentale, nici parabola meciului de tenis, în jurul căreia se construieşte toată povestea. O poveste despre hazard, lăcomie şi coincidenţe, care demonstrează că viaţa e o cutie cu bomboane de ciocolată (cum ne-nvăţa alt film) cu condiţia să-i elimini pe cei care nu te lasă s-ajungi la ea.
Chris Wilton, aşadar (Jonathan Rhys Meyers, în cel mai bun rol al său), este un instructor de tenis care vrea să ajungă în top. Nu în topul tenismenilor, pentru că e cam tîrziu pentru asta, ci în topul societăţii. Pătrunde în familia cu "Sir"-i, suceşte minţile lui Chloe (Emily Mortimer, mortală!) dar şi, ca o pagubă colaterală, pe cele ale Nolei (Johansson), care-ar urma să-i devină cumnată. Lucrurile, evident, se complică - pentru că Wilton nu vrea să renunţe nici la nevasta cu teşcherea, nici la amanta cu vino-ncoa. Şi totuşi, trebuie să se hotărască: rămîne cu banii, sau cu amorul? Lipsit de scrupule (în acest eufemism stă tot "twistul" filmului!), alege banii. Dar nu fuge cu ei, ci se aşează, cuminte, la casa (conacul) lui...
Cei care reproşează scenariului lipsa lui de plauzibilitate cad în capcana întinsă chiar de Woody. Căci Match Point nu este un film 100% realist, ci doar o fabulă fără morală. Sau cu o "morală" atît de cinică încît e ca şi cum n-ar avea. În schimb, are panaş: e cel mai bun film semnat Woody Allen de aproape 10 ani!