Un eveniment artistic mult așteptat de public, biletele de la sala Ateneului fiind de mult epuizate. Iar bucuria tuturor a fost una pe măsura așteptărilor, un concert de zile mari. Dirijor, Solistă, Orchestră - în sfârșit în formație completă - au cântat capodopere ale muzicii romantice, entuziasmând prin frumusețea sonoră etalată și prin trăirea lor artistică sinceră.
În debutul serii muzicale de la sala Ateneului Român, publicul a ascultat-o pe Ioana Cristina Goicea interpretând Concertul în la minor pentru vioară și orchestră, op. 53 de Antonin Dvořák, acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea.
Concertul de vioară de Antonin Dvořák a fost compus în anul 1879 și a avut premiera la Sala de Concerte Rudolfinum, din Praga, la 14 octombrie 1883, avându-l ca solist pe František Ondříček. Însă celebrul violonist Joseph Joachim, dedicatarul concertului, cel cu care compozitorul s-a consultat în mai multe rânduri pentru crearea lucrării, nu l-a cântat niciodată. Concertul a fost interpretat în Statele Unite ale Americii, în premieră, la 30 octombrie 1891, la Teatrul Auditorium din Chicago, avându-l ca solist pe Max Bendix, acompaniat de Orchestra Filarmonicii din Chicago, dirijată de Theodore Thomas.
Asemenea altor concerte romantice structurate în trei părți [2] și acesta are primele două mișcări interconectate (attaca subito): 1. Allegro ma non troppo; 2. Adagio ma non troppo; 3. Final- Allegro giocoso ma non troppo.
În interpretarea Ioanei Cristina Goicea acest concert al compozitorului ceh, cântat cu mult succes de-a lungul timpului de către violoniști de notorietate [3], a căpătat o strălucire aparte. Solista captiva publicul de la acele cadențe introductive lapidare ale viorii soliste - antamate cu mare strălucire și cuprinzând pasaje de virtuozitate, finalizate fulminant în registrul supra-acut al viorii - până la ultimul sunet al concertului.
Minunat a sunat tema principală, prezentată de tutti-ul orchestral, având acel caracter slav și care a fost apoi preluată de vioara solistă. În prima mișcare, Allegro ma non troppo, scrisă în tonalitatea la minor - având o mai mică întindere decât majoritatea concertelor romantice pentru vioară - se puteau percepe totuși pasaje, solicitând din plin tehnica violonistului, pe de o parte, și secțiuni cantabile, în care expresivitatea te înlănțuie prin frumusețea melodică, pe de altă parte.
Vioară solistă intonând terțe și în octave, în duble coarde, concura și dialoga prin motivele afirmate, cu exclamațiile tutti-ului orchestral. Șiruri de triluri alternau cu arpegii și microstructuri anacruzice cu o mare pregnanță ritmică. Apoi, în tema secundară, lirică, Ioana Cristina Goicea împodobea discursul cu sunetul ei cald, dolce, valorificând cu măiestrie calitățile timbrale ale instrumentului pe care cânta, o vioară Guadagnini (1761).
O punte muzicală, în tempo mai liniștit, Quasi moderato, a făcut trecerea lină spre partea a doua a concertului, în realitate secțiunea principală a lucrării concertante, având o întindere apreciabil și scrisă în tonalitatea fa major (relativa subdominantei lui la minor- din prima parte). Pe coarda gravă a viorii, Ioana Cristina Goicea sugera poetic, prin sunete intens vibrate, viața și dragostea, în sensul iubirii curate, naive și tinerești, într-un cadrul rustic. Atmosfera era una pastorală, idealizată, insuflând parcă viața fără griji din sânul naturii, precum într-o idilă din secolele XVIII-XIX. Se auzea un dialog între flaut și vioara solistă, în care broderii á la Chopin erau fin crenelate.
În a treia mișcare, Allegro giocoso, ma non troppo, scrisă în formă de rondo-sonată, se învedera atmosfera unei sărbători zgomotoase, unde un furiant [4] desena imagini ale unei sărbători zgomotoase. Tema Refrenului, cu acele ritmuri sincopate enunțată de vioara solistă cu sunete sprințare aducea o notă de veselie, prin formule ritmice de troheu. Ulterior, în Cuplete, apăreau și ritmuri de siciliană, iar vioara solistă, în spiccato, dinamiza discursul muzical, intercalând ritmuri hemiolice. Pasajele de virtuozitate, cu tremolo se succedau cu repeziciune. Octavele în duble coarde, în mers cromatic ascendent, creșteau tensiunea, iar loviturile timpanului marcau revenirea Refrenului. O dumka [5], de factură duioasă și melancolică (l'istesso tempo, dolce) se auzea pentru scurt timp. Variațiunile ornamentale ce îmbogățeau această idee melodică, ofereau posibilitatea Ioanei Cristina Goicea să-și demonstreze excelenta sa violonistică. Salturi mari de registru, în pasaje dinamizate, aduceau în prim plan mijloacele romantice de exprimare instrumentală. Admiram construcția de sunet a solistei în firul melodic cu ritm iambic, unde al doilea element căpăta o subliniere prin sforzando. Flautul intona tema, iar vioara comenta, suprapunând pasaje de șaisprezecimi briliante, în legato. Coda tumultoasă, cu lovituri mari (grosse striche), în metru de astă dată binar, sporea caracterul festiv-optimist al muzicii lui Antonin Dvořák.
Aplauze îndelungate veneau din partea publicului, dar și din partea artiștilor instrumentiști de pe scenă, cei care au realizat un acompaniament precis, sub bagheta maestrului Christian Badea, el însuși violonist la origine.
La bis, Ioana Cristina Goicea a oferit o parte din Sonata nr. 2 pentru vioară, op. 27 solo de Eugène Ysaÿe, cea în care apare obsedant tema dies irae [6].
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, publicul a ascultat, în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea - Simfonia nr. 2, în re major, op. 73, compusă de Johannes Brahms, în anul 1877.
Profund cunoscător al stilului brahmsian, Christian Badea a oferit o versiune a acestei simfonii, în care preocuparea pentru menținerea unui echilibru constant al sonorităților ansamblului orchestral era una prioritară. Transparența sunetelor emise de către instrumentele de suflat ce se aflau în dialog cu grupul instrumentelor cu coarde era fascinantă. Minunat a fost realizată tocmai această 'perindare' a sonorităților conferite de compartimentele orchestrei, urmată de reunirea lor, creând într-un chip măiestrit contraste puternice și o varietate a timbrală. Într-adevăr, am simțit stabilitatea, proporția și perfecțiunea formei acestei Simfonii nr. 2 în re major, paradoxal, clasicitatea romantismului ei.
Ascultam cum în prima parte a simfoniei, Allegro non troppo, cântecul și dansul își disputau întâietatea. Cornii intonau o temă valsantă, preluată apoi de celelalte instrumente de suflat. Acel colorit clarobscur al muzicii a fost înfăptuit fără a apăsa pe pedala grandilocvenței de factură wagneriană.
Am remarcat acel cânt senin al viorilor, care a urmat momentului dramatic de tranziție către tema secundă a formei de sonată, precum și aliajul timbral brahmsian violoncel-violă. În partea a doua a simfoniei, Adagio ma non troppo, îmi imaginam un tablou epic fascinant. Era acolo gravitatea prezentului întunecat, cu rădăcini în trecutul dureros [7]. Cât de frumos a sunat acea dinamizare ritmică sonoră realizată de tromboanelor! Iar în partea a treia, Allegretto grazioso, quasi Andantino, admiram cântul câmpenesc al oboiului. Un spirit variațional domina întreg Scherzo-ul, în care exuberanța, misterul dansul și basmul se împleteau firesc. Din finalul simfoniei, mi-a rămas în minte episodul Tranquillo, unde expresia muzicală sugera o relaxare, față de începutul Allegro con spirito, cu acea expresie plină de energie.
Publicul a aplaudat îndelung pe artiștii de pe scena Ateneului Român.
Un concert care te înalță spre musica universalis, te face să te simți într-o veritabilă rezonanță orbitală!
NOTE
[1] Ioana Cristina Goicea s-a născut la 6 noiembrie 1992, la București într-o familie de muzicieni. A studiat la Universitățile de Muzică din Leipzig, Rostock și Hanovra, cu Mariana Sârbu, Petru Munteanu și Krzysztof Wegrzyn. Ioana Cristina Goicea a concertat în Europa, America, Noua Zeelandă, Australia și Asia în spații precum Concertgebouw Amsterdam, St. Martin-in-the-Fields-Londra, Melbourne Recital Centre, Ateneul Român, Sala de concerte din Shanghai, Filarmonica Slovacă. Ca solist, a cântat cu Orchestra Națională Belgiană, Filarmonica Auckland, Filarmonica George Enescu București, Orchestra Națională Radio București, Simfonia Indianapolis, Orchestra Simfonică din Antwerp, Orchestra Royal de Chambre de Wallonie, Orchestra Beethoven Bonn și Filarmonica Baden-Baden. Ioana Cristina Goicea a câștigat numeroase premii la prestigioase concursuri internaționale precum: Fritz Kreisler de la Viena, Austria (2014), Concursul Internațional Premio Trio di Trieste (muzică de cameră), Michael Hill International Violin Competition din Noua Zeelandă (2017), Concursului Internațional de Vioară din Indianapolis (2018), Deutscher Musikwettbewerb din Bonn, Germania (2018), concursul Regina Elisabeta de la Bruxelles, Belgia (2019). A fost invitată la Verbier Festival Academy, Festivalul de Muzică Heidelberger Frühling și Festivalul Hitzacker. A realizat înregistrări pe CD, la casele de discuri Atoll Records din Noua Zeelandă și Naxos International și Genuin (record label), Leipzig. Actualmente, Ioana Cristina Goicea este solistă concertistă și desfășoară o activitate didactică la Universitatea de Muzică și Arte Spectacolului din Viena. Ioana Cristina Goicea cântă pe o vioară GB Guadagnini (Parma, 1761), împrumutată de la Fondul German pentru Instrumente Muzicale - Deutsche Stiftung Musikleben. [2] precum, de pildă, Concertul de vioară în mi minor, op. 64 de Felix Mendelssohn.
[3] Yehudi Menuhin, David Oistrah, Nathan Milestein, Isaac Stern, Georg Kulenkampff, Itzhak Perlman, Josef Suk, Ruggiero Ricci, Isabelle Faust, Anne-Sophie Mutter, Maxim Vengerov, Sarah Chang, Julia Fischer ș.a.
[4] furiant este un dans boemian rapid și înflăcărat în care alternează măsurile de 2/4 și 3/4, cu accente schimbate frecvent.
[5] Dumka este un tip de muzică instrumentală care implică schimbări bruște de stare sufletească, de la melancolie la exuberanță.
[6] dies irae este un imn religios latin având originea în vremea Papei Grigore I cel Mare: "Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare și de jale, zi de pustiire și de nimicire, zi de întuneric și de beznă, zi de nori și de negură; zi cu sunet de trâmbiță și de strigăte de război împotriva cetăților întărite și a turnurilor înalte". ("Dies iræ, dies illa, dies tribulationis et angustiæ, dies calamitatis et miseriæ, dies tenebrarum et caliginis, dies nebulæ et turbinis, dies tubæ et clangoris super civitates munitas et super angulos excelsos").
[7] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. III, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, pag. 530.