aprilie 2022
E greu de știut la ce face apel în noi muzica; ce este sigur e că ajunge într-o zonă atât de profundă, încât însăși nebunia n-ar putea să pătrundă până acolo. (Emil Cioran)

La ce mai servește liniștea? Sau chiar tăcerea? Mai avem nevoie de liniște interioară? Până și rugăciunile se fac azi în mijlocul vacarmului. Bunica mea își făcea rugăciunile însoțite de mătănii pioase în deplină liniște, noaptea, înainte de culcare. E adevărat că, dacă noi - copiii -, refuzam să o însoțim în rugăciune și continuam să ne hârjonim pe lângă ea, ea nu se deconcentra, nu își întrerupea ritualul ca să ne dojenească. De altfel, nu ne dojenea de fel. Acest tip de rugăciune capătă noi forme odată cu evoluția lumii în care trăim. Azi ni se recomandă să ne liniștim și să ne regăsim în mijlocul vacarmului, să facem abstracție de tumult, să ne punem în poziție de lotus - o poziție mai onorată decât îngenuncheatul - și să practicăm noua formă de rugăciune: meditația.

Nu cumva este mult zgomot în interiorul nostru? Un zgomot răsunător și răscolitor? Deseori am impresia că oamenii sunt din ce în ce mai îndepărtați de ei înșiși, că îi înspăimântă perspectiva liniștii din ei sau din jur. Pare că zgomotul ubicuu al vieții îi locuiește, iar lipsa acestui fundal zornăitor îi angoasează. Tăcerile nu ne mai vorbesc. Omenirea este veșnic cuplată la zgomotul ei interior sau exterior, la zgomotul muzicilor de fundal, căci oriunde ne aflăm există o muzică sau un zgomot de background, orice spațiu și orice așteptare trebuie umplută cu zgomot, muzică, trăncăneală, cu orice poate acoperi acalmia. În majoritatea caselor, oamenii țin televizoarele aprinse chiar dacă nu se uită nimeni la ele pentru că au nevoie de zgomotul decorativ cu care s-au obișnuit ca să le umple poate un gol sufletesc. Suntem conectați la zgomotul rețelelor de socializare, la zgomotul telefoanelor asupra cărora stăm aplecați de câte ori avem un moment de solitudine, la zgomotul din căștile pe care din ce în ce mai mulți oameni le poartă pe cap în trafic, în metrou, în autobuz fiind parcă încasetați într-o lume a accesibilității oricărui tip concert, de muzică, de conversație sau - mai nou - podcast. Poți asculta o sonată de Schuman sau un concert de Beethoven în mijlocul vacarmului, în intimitatea căștilor tale, în tramvai sau traversând strada. Și când te gândești că în urmă cu doar 40 de ani Celibidache ponegrea înregistrările. Ce absurditate, ce obtuzime ar putea spune unul dintre tinerii încasetați pe care îi întâlnesc zilnic în drumul meu spre birou. Trăim înconjurați de zgomot și suntem chiar dependenți de el. Nu mai avem răbdare să mergem o stație de metrou fără să fim cablați la zgomotul din telefon; nu ne mai privim, nu ne mai vorbim, nu ne mai zâmbim, nu mai interacționăm. Muzica noastră interioară este mai alertă, poate chiar mai apăsătoare, are amprenta ritmului vieții în care trăim și o consumăm în același stil.

Cu acest peisaj de gânduri am plecat spre concertul Orchestrei Naționale Radio acum câteva săptămâni. După o săptămână de muncă aveam nevoie de liniștea unui concert. La pupitru era Cristian Măcelaru, solist Alexandru Tomescu cu Concertul numărul doi, opus 63 în sol minor pentru vioară și orchestră de Serghei Prokofiev. Amatorul din mine îl percepe ca fiind un concert dens, greu, demn de un virtuoz al viorii, un concert nu foarte des cântat, dar nu tocmai lipsit de lirism; o piesă muzicală care pune parcă în lumină caracterul dur și insolent al compozitorului însuși, căci "Prokofiev era compozitorul epocii de oțel, iar muzica lui reflectă, într-adevăr, noul antiromantism" (Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, editura Lider, București, 2008, pagina 490). Venisem mai mult pentru Măcelaru decât pentru Tomescu, dar aveam curiozitatea vie de a vedea ce scoate la iveală colaborarea celor doi. Eu nu știu să ascult muzica decât prin canalul emoțiilor, al sufletului, al spiritului. Neavând studii sau pregătire în domeniu, acest canal pentru mine este esențial, și încerc să îl potențez cu lecturi în domeniu, dar și frecventând constant concertele. Ca și altădată, interpretarea lui Tomescu nu mi-a stimulat emoția. O execuție incontestabil bună, dar totul se oprește aici. Parcă nu transpare nimic dincolo de execuție. Un perete de sticlă se ridicase între mine și vioara lui Tomescu. Nu am putut intercepta roduri noi ale colaborării Tomescu - Măcelaru. Au fost două mari nume pe aceeași scenă și fiecare și-a făcut treaba cât a putut de bine.

Aveam în suflet varianta acestui concert interpretat de violonistul Nemanja Radulović la Festivalul Enescu 2021. Macerasem câteva zile la rând interpretarea lui Radulović pentru că, prin sensibilitatea și bogăția lui sufletească, reușise să aducă mai aproape de sufletul meu un concert care nu îmi era aproape. Am încercat să nu decopertez straturile care se formaseră în urma acestei interpretări. Eram pregătită să adaug noi răsaduri, dar stilul lui Alexandru Tomescu este prea sportiv pentru mine. Îl asemăn pe Alexandru Tomescu cu Rafael Nadal, un tenismen glorios, cu un palmares ieșit din comun, dar căruia pare a-i lipsi voluptatea jocului, având parcă doar plăcerea punctului câștigat, așa cum pare a avea Tomescu plăcerea atingerii perfecte a unei note. Pare că tenisul lui este obsesie, nu pasiune. Mă impresionează performanța lui fizică, dar îmi displace încrâncenarea cu care joacă. Îmi creează impresia unei încordări mentale care nu îi permite să renunțe la ticuri și să imprime jocului eleganță, oareșce bucurie și ceva expresivitate. Unica lui motivație pare a fi câștigul, jocul lui neavând o transcendență dincolo de teren. Prefer atitudinea de joc, valențele preluate parcă din balet, elegante, inteligente și flexibile ale lui Roger Federer, de pildă. Jocul lui mă atinge și are ecou dincolo de teren. Și de această dată Tomescu îmi face impresia că se află într-o strânsoare emoțională care nu îi permite să ungă vioara cu emoție, cum spunea soțul meu la finalul concertului. Nu își permite o libertate a trăirilor care să îl conducă spre metode insolite de a ajunge la suflet, să adauge spontaneitate, improvizație și creativitate care să te facă să te abandonezi muzicii lui. Chiar și encore-ul generos pe care l-a oferit face parte tot din categoria demonstrativelor, a rolurilor intens repetate, precum un actor care ajunge să se mecanizeze și să fie previzibil în joc, fiind fidel rațiunii care nu lasă emoția să derapeze către noi, lăsându-mi impresia că vioara îi este și scut, și armură lui Tomescu.
Armură de Marin Gherasim

A urmat Simfonia a V-a de Mahler unde am regăsit emoția, comuniunea dintre orchestră și dirijor a fost alta, sunetul mai expresiv. Se spune despre Gustav Mahler că nu a fost niciodată mulțumit de nicio orchestră care i-a cântat compozițiile. Nu știu dacă prestația aceasta l-ar fi mulțumit, însă melomana din mine - care a ascultat această simfonie în repetate rânduri - a fost atinsă de această interpretare care a rămas cu mine și mi-a oxigenat finalul de săptămână.

Curioasă să văd ce face Măcelaru și la operă, a doua zi mergem și la Opera Națională, la Madama Butterfly. Un adevărat eveniment monden dacă ne ghidăm după traficul pe care l-a avut concertul, ca și cel de la Sala Radio, de altfel. Semn ca notorietatea crescândă a lui Cristian Măcelaru mondenizează concertele. Dezamăgită de nivelul Operei Române, nu mai fusesem de ceva vreme la niciun spectacol. Cu atât mai mult eram entuziasmată și curioasă să asist la debutul lui Măcelaru aici.

În secunda în care s-a ridicat cortina, am revăzut un decor ponosit, soios, decrepit, dintr-o lume uitată și prăfuită, o lume în totală antiteză cu ceea ce se vede pe alte scene din lumea operistică. La un moment dat chiar m-am temut că vor cădea ușile înțepenite ale decorului atunci când artiștii se chinuiau să le deschidă sau să le închidă. Deziluzia continuă cu prestația tenorului Alin Stoica care a avut o interpretare cu prea multe volute, făcând eforturi pe înalte, însă nereușind să se echilibreze pe joase, care erau prea joase. O interpretare inegală, lipsită de frumusețe, sensibilitate și rafinament, tenorul fiind prea des acoperit de orchestră. Stoica nu a știut cum să lucreze cu emoțiile lui, fiind parcă înghițit de ele, având ticuri pe care nu și le putea controla, mușcându-și buzele în pauzele de cântat (mă așteptam chiar să își roadă și unghiile), preocupat să își șteargă cu consecvență sudoarea de pe frunte încât începusem să cred că gestul face parte din prestația artistică.

Salvarea acestui spectacol a fost soprana Barno Ismatullaeva, originară din Uzbekistan și care a înlocuit-o în ultimul moment pe Celia Costea. Nu știu ce nuanțe ar fi avut Cio-Cio-San cu Celia Costea pe scenă, dar soprana uzbecă m-a încântat, mi-a plăcut vocea ei, a fost creativă și sensibilă, ridicând nivelul spectacolului. A fost o bucurie să o descopăr. Nu auzisem de ea, nu mă informasem în prealabil, dar cu atât mai frumos a fost acest cadou dintr-un spectacol destul de uscat. O voce bună, accentuând frumos nuanțele sensibile ale interpretării. Ismatullaeva a fost la mare distanță de colegii ei, a fost un rol bine pregătit, pe care îl avea în repertoriu și s-a simțit acest lucru. Per total, nu a existat simbioza necesară dintre dirijor, fosă și artiști. Chiar și un neofit a simțit că ar fi fost nevoie de mai multe repetiții și mai multă minuțiozitate acordată pregătirii rolurilor.

Cu excepția descoperirii unei noi voci și a unui profesionalism ce mi se pare firesc, seara a fost cam nefertilă, cu interpretări impersonale. A semănat cu interacțiunile noastre din ce în ce mai impersonale, în plină pregătire pentru lumea liniștită din metaverse. De altfel, Cristian Măcelaru a înregistrat cu orchestra WDR un concert digital, suprarealist, în cadrul căruia dirijorul își conduce orchestra dintr-o lume subacvatică, alături de meduze; instrumentiștii cântă de pe nori, de pe acoperișul unui zgârie-nori, de prin lacuri, sau în savană, concertând chiar pentru girafe și păsări cărora le poți distinge culoarea ochilor și textura penajului. Totul într-un melanj digital armonios care mă face să mă întreb ce ar fi spus Sergiu Celibidache despre noile dimensiuni ale înregistrării muzicii. El, cel pentru care grădina lui reprezenta a doua mare pasiune și care își plantase cu mâna lui toți copacii din acel vast spațiu; el, cel ale cărui repetiții erau deschise pentru public; el, cel care era împotriva înregistrării susținând că ființa umană pierde ceva din capacitatea de a trăi o emoție intensă ascultând o înregistrare, intensitatea emoției fiind posibilă doar în prezența sunetului viu; el, cel pentru care muzica era ceva mistic, inefabil, viu, o trăire intens transcendentală. "Dorința de a înregistra discuri, de a fixa ceea ce nu poate fi fixat, e una falsă, este sursa unei înțelegeri cu totul greșite a fenomenului muzical. Ceea ce noi păstrăm nu e ceea ce păstrează spiritul nostru, ci ceea ce muzica poate păstra și reduce. În funcție de tehnica folosită, rezultatele sunt diferite." (Stéphane Müller și Patrick Lang, Celibidache. Întâlniri cu un om de excepție, editura Spandugino, București, 2012, pagina 94).

Nu știu spre ce se îndreaptă înregistrările, dar fără ele lumea muzicală pare de neconceput azi. Poate că muzica noastră interioară este prea ancorată la muzica exterioară, poate se află într-o criză identitară, debusolată de atâta zgomot interior și exterior, dar și de opțiuni muzicale din ce în ce mai multe și mai variate. Înregistrările vor continua, iar concertele nu vor dispărea. Poate că vor fi mai puține în forma la care asistăm azi. Un prieten mi-a povestit de curând că un cântăreț american de hip-hop a avut primul concert în metaverse. Dacă la un concert fizic ar fi câștigat 2.000.000 €, în metaverse a câștigat 21.000.000 €. Probabil că nu peste mult timp va avea loc și un concert de muzică clasică în metaverse. Rămâne să vedem cum ne va locui acea muzică, dacă va pătrunde într-o zonă atât de profundă încât însăși nebunia n-ar putea să pătrundă până acolo.

2 comentarii

  • cronica negativa Tomescu
    raluca , 29.04.2022, 15:18

    nu stiu de cite cronici negative a avut parte Tomescu pina acum, cred ca e prima pe care o citesc

  • Bravo pentru lecturi si Celibidache
    Madi, 01.05.2022, 00:11

    Celibidache era genial, un neînțeles și rar invocat de muzicieni si de critici pentru ca era incomod. Bine ca e scos la lumina de amatori. Muzica live nu se compara cu nicio înregistrare oricat de buna ar fi.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus