Primul lucru pe care l-am văzut, cînd am ajuns la Cannes pe 10 mai (2005), a fost o maşină mutantă: un Mini Cooper "stretch" - adică extins la dimensiunile unei limuzine! OK, am prins poanta, dar de ce naiba mi s-a părut, după aceea, că era vorba de mine şi de ceilalţi 3.999 de jurnalişti acreditaţi? Trecerea limuzinei-mini a fost ca o scurtă avanpremieră, în direct, ecran lat şi color, a condiţiei de cronicar de Cannes; adică (ton de bodyguard!): ai înţeles, băiatu', nu eşti decît o "maşină mică", rotiţă într-un mecanism, da', acu' c-ai pus piciorul pe Croazetă, visează şi tu că stai într-o limuzină. Păi nu?
Iar cînd se termină festivalul (pe 22 mai), "limuzina" se strînge şi redevii iarăşi ce-ai fost, şi nimic mai mult decît atît: un Mini.
Nu e nici o şansă ca Match Point, cel mai recent film al lui Woody Allen, să ia Palme d'Or-ul. Şi nu pentru că nu l-ar merita (este cel mai bun Woody de muuultă vreme!), ci pentru că, fidel angoaselor sale, cineastul newyorkez a hotărît - şi de data asta - să nu participe la competiţie.
"E primul film pe care-l turnez în străinătate", explica Woody într-un interviu. Sincer, n-are de ce să se scuze; e drept că povestea - de un cinism negru care nu lasă nici o şansă idealismului roz - pare, pe undeva, un "copy & paste" după Crimes and Misdemeanors/ Crime şi delicte: şi aici, ca şi acolo, un monstru de bărbat (care, în paranteză fie spus, citeşte Crimă şi pedeapsă în acelaşi timp cu Ghidul adreselor londoneze ale lui Dostoievski) se descotoroseşte fără scrupule de o iubită / amantă împovărătoare, scapă nepedepsit & life goes on. Dar, dacă acceptăm situaţia dată, de variaţiune pe aceeaşi temă, şi acceptăm şi "capriţul" autorului de comedii de a da cu ea, comedia, de pămînt, pînă se face dramă, nu putem să nu observăm că Woody se descurcă (mult) mai bine ca-n cele numaiştiucîte comedii înşirate, în ritmul de una pe an, de la filmul amintit (1989) încoace. Ce mai zice Woody, în acelaşi interviu? "Of, mi-ar fi plăcut atît de mult să nu fac decît filme tragice (rîsete, vă rog!), dar cum aş fi putut să le finanţez? În SUA nu găseşti bani pentru drame cinematografice (Woody, exagerezi...). Eu am reuşit să fac cîteva, dar a trebuit să merg pe ocolite: pentru fiecare dramă a trebuit să scriu şi să regizez cel puţin cinci comedii, ca să arăt că sînt de bună-credinţă." Q.E.D.: angoasele ("Sînt ca un pacient într-un spital de boli nervoase, trebuie să-mi găsesc de lucru ca să rămîn calm" - tot Woody, în alt interviu) îl obligă să facă filme, ca să-l ţină ocupat şi să nu se mai gîndească la angoase; majoritatea acestor filme sînt comedii; Woody, frustrat, se aranjează să mai facă şi cîte-o dramă, cu rezultatul că angoasele revin la locurile lor, adică (v-aţi prins, nu?) îl împing la alte filme, şi tot aşa... Cine a spus că bolile nervoase nu sînt sănătate curată habar n-are ce-i aia Artă.
Chris Wilton, personajul principal din Match Point, stă bine cu nervii - pînă la un punct: este tînăr, arătos, a prins un job bine plătit la un club de tenis englezesc şi, printr-un concurs de împrejurări, pătrunde în lumea bună, se combină cu fiica unui mahăr cu valet, intră în afaceri - pe scurt, un fel de Drumul spre înalta societate între o partidă de vînătoare şi-o ceaşcă de Earl Grey. Pentru că e tînăr şi grăbit, vrea totul repede şi pe loc: şi nevastă (aceeaşi fiică de), şi amantă (iubita americană, care nu-mai-devine-nevastă, a cumnatului său); şi le va avea, doar că - şi aici geniul comic-dramatic al lui Woody îşi arată colţii - una este prea puţin, cealaltă este prea mult, iar el nu poate să le ducă pe toate. Chris are noroc cu carul (am uitat să vă spun: povestea stă sub semnul hazardului şi al produsului său de lux, Şansa), aşa că-i ies toate pasienţele; iar cînd nu-i mai ies, îşi face norocul cu mîna lui: o-mpuşcă pe iubita prea geloasă şi-apoi se duce la teatru cu nevasta plicticoasă. Poliţie, anchetă - iubita ţinea un jurnal în care, vorba inspectorului, "numele lui e peste tot"... - dar, pentru că are noroc (cum spuneam), scapă! Scapă într-un mod atît de neverosimil, atît de voit cusut cu aţă albă, încît nu poţi să nu te întrebi, la sfîrşit: Dar ce a vrut să spună regizorul?
Un cronicar (american: nimeni nu e profet în ţara lui, asta Woody o ştie mai bine ca oricine!) i-a reproşat filmului că stă prost la capitolul psihologie. Aşa e, personajele sînt cam schematice - dar atît de bine jucate (Jonathan Rhys-Meyers, în cel mai bun rol al său; Scarlett Johansson, idem; Emily Mortimer - genială în chip de Olive Oyl cu pedigree) încît nu mai contează. Şi oricum, Woody a vrut mai mult o fabulă, o morality tale contemporană, decît un film 100% "realist". I-a ieşit: a demonstrat nu doar că poate face film "în străinătate", cu actori britanici, cu atmosferă britanică, cu operă italiană (şi nu Gershwin!) pe coloana sonoră etc. etc. ci şi că, atunci cînd vine vorba de şansă, între comedie şi tragedie nu e decît un pas. Sau nici atît: la tenis, mingea (îţi arată prologul) poate atinge fileul şi cădea fie într-o parte, fie într-alta. Pentru Chris Wilton, ea cade întotdeauna acolo unde trebuie. Între Cehov şi Patricia Highsmith - cum scria alt cronicar, englez de astă dată -, Match Point este meci cîştigat pentru Woody.