Selecțiuni din programul teatrelor pentru copii. Acum, în repertoriul teatrelor pentru adulți: Părinți și copii (premonitoriu titlu!) la TNB. Dramatizare din 1987 a autorului irlandez Brian Friel după romanul omonim din 1862 al lui Ivan Turgheniev. Înscenată, în premieră națională, de Vlad Massaci pe scena mare a Naționalului bucureștean. Scenă care, cu această ocazie, devine foarte-foarte mare. Și pe care e de găsit, la început, o minge de fotbal cu aspect foarte retro pe care stă scris fix 1862. Păcat că rostul ei nu se clarifică vreodată.
Spațiul gândit de Adrian Damian cuprinde uriașa scenă pe toată lățimea, adâncimea și înălțimea sa. Elementele de decor urcă și coboară, actorii circulă pe orizontale, diagonale, verticale. Ar putea fi impresionant. Cel mai adesea, e fie inutil, fie straniu (actori ieșind din spațiul de joc pe undeva prin adâncul scenei, pentru a ieși din raza vizuală abia zeci de secunde mai târziu, după ce vor fi revenit aproape de rampă pășind discret prin lateralele decorului).
3 ore și 25 de minute, cu o pauză de 20 de minute. Lungă suită de scene și tablouri, în 15 personaje și 14 actori. Plus o scenă de final venită de nicăieri, în care, cvasi-șocant, Vlad Massaci redescoperă elemente din prezent. Din prezentul teatrului, din imediatul istoriei, din ceea ce ar putea fi chiar relevant pentru câteva sute de adulți trăitori în mai 2022. În acea scenă de final, proiecțiile video (Constantin Șimon) ne poartă, pe repede înainte, prin galeria foto a marilor dictatori comuniști ruși, propunându-ne tripleta Lenin - Stalin - Putin. Cu focus pe ultimul dintre dânșii. Focus prelung. Ceea ce, având în vedere recenta situație Dan Puric în care s-a aflat Naționalul, e uau!
Tripleta roșie de mai sus e anunțată de Bazarov (Andrei Huțuleac). Studentul cu vise nihiliste, în care sunt de găsit bucățele din Pașa Antipov / Strelnikov (Doctor Jivago) și din Trofimov (Livada de vișini). Idealistul cu vise totalitare învelite în celofan intens-umanist. Pentru sublinierea trăsăturilor, Bazarov-ul lui Huțuleac poartă inerenta haină de piele neagră (costume: Luiza Enescu) și inevitabila cărțulie roșie (cu negru). Ca să fie clar. Ca să nu ne scape nimic.
Pentru că, de fapt, asta e marea idee a montării: totul trebuie să fie clar. Cât mai clar. Clar și pentru un copil de 10 ani. Cât există cel mai mic pericol să nu fie clar, lucrul e repetat. E moșierul Nicolai Kirsanov (Mihai Călin) cald, naiv, împăciuitor, aiurit în primele apariții? Apăi așa să îi rămână firea vreme de 3 ore și 25 de minute! E fiul său, Arcadi Kirsanov (Alexandru Potocean), în mare nevoie de maestru spiritual / stăpân de la bun început? Apăi așa ni se va înfățișa dânsul de la 7 și 5 la 10 și jumătate ale serii. Și tot așa, unul după altul, fiecare personaj face exact ce ne așteptăm de la dânsul. Atât la nivel verbal, cât și al gesturilor ori mimicii.
Se râde, nu e vorbă. Sunt glumițe strecurate pe tot parcursul spectacolului. Asta ar fi de bine de n-ar fi, cel mai adesea, cam trist. Soțul supus toanelor soției, îndrăgostitul bâlbâindu-se în fața junei dure, slujnica visându-se posedată de orice boier mai chipeș, tânărul servitor etern beat rostind pocit cuvintele, bătrânul servitor cu barbă albă pășind greu, târșind picioarele. Serios? E acel Vlad Massaci care monta Bash și The Shape of Things la Act?
În rarele momente când pare că e, totuși, vorba de niște adulți jucând pentru niște adulți, Andrei Huțuleac (unul dintre cei mai importanți actori ai teatrului românesc din deceniul pre-pandemic, ce acum se află în fața imensei provocări de a-și continua cariera la cel puțin același nivel ca cel la care ajunsese pe când era parte din trupa creată de Victor Ioan Frunză) livrează convingător și inteligent textul lui Friel. Și atunci, din păcate, se dezvăluie păcatele originare ale textului Părinți și copii. Replicile sunt, cel mai adesea, o colecție de maxime mai mult sau mai puține memorabile, ce cu greu ar putea trece scena ca fiind rostite de personaje de teatru. Adică, de oameni. Cu o vorbă de Some Like It Hot / Unora le place jazz-ul: "Nobody talks like that!".
Teatru anchilozat în vârste și vremuri de demult. Atât la nivel de text, cât și de montare, Colecție de stereotipuri, de glumițe prăfuite, de acțiuni previzibile, de replici cartonate, de gesturi neinteriorizate, de personaje lipsite de orice urmă de credibilitate. O desfășurare cvasi-inutilă de forțe și eforturi. Păcat de final. Păcat de teatru. Păcat de București.