Nihilism contra tradiționalism - Părinți și copii

Marea scenă Ion Caramitru a Teatrului Național din București a avut sâmbătă 30 aprilie 2022 cea de-a treia premieră de anvergură din această lună, o performanță de admirat, totodată cea mai elegantă de la începutul anului până acum. Spectacolul e destinat unui segment de public al TNB mai sofisticat, care așteaptă de la teatru mai mult experiment și mai puțin realism, pe care deseori îl consideră - pe drept sau pe nedrept - ca fiind un condiment stătut al 'teatrului de muzeu'.

De fapt tot teatrul este 'de muzeu', în sensul că prezintă o progresie dramatică pe fondul unui stil și al unei istorii culturale de un fel sau altul, mai clasice sau mai avangardiste. Muzeele, ca și filmele și piesele, sunt de tot felul și pot avea succes pe multe paliere estetice. Dacă toate gusturile și toate spectacolele ar fi la fel, teatrul ar fi cumplit de plictisitor.

Părinți și copii (în titlul original Fathers and Sons, adică Tați și fii) este o premieră în România a dramatizării făcută de irlandezul Brian Friel (1929-2015) după romanul omonim al lui Turgheniev, un scriitor rus considerat, în mod ironic, maestrul realismului din secolul 19, prieten cu Flaubert, Guy de Maupassant și Tolstoi. Adică un exponent al acelui stil care nu mai e la modă printre criticii nihiliști de azi ce resping evocarea 'de muzeu', detailată și după natură, a operei de artă. Adaptarea lui Friel a pus un filtru englez, mai abstract și ironic, pe atmosfera cehoviană a relațiilor, iar montarea inventivă a lui Massaci, a pus un al doilea filtru suprarealist la toate acestea, încercând să împingă granițele realismului lui Turgheniev și ale piesei "cehoviene" cât mai departe.

Cortina se ridică deasupra unei scenografii spectaculoase (de Adrian Damian) care dezgolește scena mare în toată profunzimea ei impresionantă și prezintă, pe orizontal, instrumentele stilizate al unei orchestre. Cine își amintește romanul este descumpănit de prezența acestei orchestre care nu are legătură cu subiectul, iar cine nu l-a citit așteaptă mult și bine ca acest decor să joace la un moment dat un rol. Încet, încet ne dăm seama că Massaci folosește decorul în mod abstract, o alegere de șoc, suprarealistă, la care fiecare spectator va reacționa diferit. Este genul de explorare teatrala care ar ține, la modul ideal, de Centrul de Cercetare "Ion Sava" al TNB. Orchestra este "pădurea lui de mesteceni", dar și simbolul idealurilor umaniste tradiționale aflate sub atacul noilor obiective progresiste care amenință să le distrugă, o temă de mare actualitate, atât la finalul secolului 19 când romanul a stârnit un scandal în Rusia și Turgheniev a trebuit să emigreze în Anglia, cât și în prezent, cu așa numitul cancel culture care bântuie, de data aceasta, vestul. Vechile idealuri reprezintă lumea populată de moșierul cumsecade și nepriceput la afaceri Nicolai (Mihai Călin) care are un fiu adult, dar și un bebeluș cu o servitoare de 23 de ani, Fenicika (Cosmina Olariu), și de gentlemanul perfect cu valențe de dandy Pavel (Richard Bovnoczki) pe care Nicolai l-a luat în gazdă după ce acesta a trecut printr-o mare dezamăgire romantică. De fapt, aceste două personaje sunt inspirate amândouă din biografia lui Turgheniev care a făcut un copil cu o servitoare (însă la tinerețe) și a nutrit ulterior o lungă iubire romantică neîmplinită pentru o cântăreață de operă.

Textul ce conduce la un spectacol de peste trei ore are lungimi care ar fi putut să fie scurtate, în special în primele 30 de minute până la producerea primului pivot dramatic cu întoarcerea de la facultatea din medicină din Petersburg a fiului din prima căsătorie a lui Nicolai, Arcadi, (excelent interpretat de Alexandru Potocean, cu un profesionalism maxim al vocii care se aude perfect tot spectacolul și cu o prezență și carismă de star, în genul lui Ralph Fiennes, cel care a interpretat acest rol la premiera de la Teatrul Național din Londra din 1987). Arcadi vine în compania colegului și prietenului său nihilist Bazarov de care este fascinat și pe care îl consideră excepțional din toate punctele de vedere, interpretat inegal de Andrei Huțuleac, care are momente când nu se aude sau pur și simplu e mediocru. Din acest motiv, fascinația lui Arcadi pentru Bazarov pare nejustificată. Huțuleac, recent angajat la TNB, deși s-a remarcat recent în Noaptea lui Helver și e foarte talentat, nu prea are carismă, acel je ne c'est quoi care transformă în mod spontan un actor în personajul care place cel mai mult de pe scenă. În plus, a început să își piardă părul, ceea ce îl face să pară mai în vârstă decât studentul teribilist pe care îl joacă. (De fapt, ambii actori sunt cam cu 10 ani mai maturi decât ar fi cerut rolul.)

Cei doi fii se răzvrătesc împotriva valorilor demodate ale taților și se află sub iluzia că vor putea realiza mult mai mult în viață, vor câștiga 'imperii' și vor schimba ordinea putredă, dar în final au de ales între compromisul unei căsătorii avantajoase și anihilare - fie prin moarte, fie printr-o viață obscură în sărăcie, plină de muncă și fără glorie.

Adaptarea lui Brian Friel, considerat Cehovul Irlandei, are multe elemente frumoase și un umor tipic anglo-saxon, dar, ca majoritatea dramatizărilor, nu este suficient de teatrală. Sunt scene și dialoguri care trenează. Câteva personaje, cum ar fi servitoarele, par cam schematice. Vlad Massaci a încercat eroic să suplinească acest deficit dramaturgic și, în mare parte a reușit, creând un spectacol splendid vizual, în genul formal. Au existat fire narative care nu s-au legat și dialoguri care au șchiopătat. De pildă, un personaj spune că dintre cele două servitoare o preferă pe cea șatenă (ambele fiind șatene). Dar, dincolo de aceste mici neajunsuri, Massaci creează un univers uman de forță și actualitate.

Spectacolul are două părți, cu pauză. Prima parte este mai cerebrală, despre idei și credință. Personajele cu stare din familia lui Arcadi filozofează amabil ca în piesele lui Cehov, se plimbă printre instrumentele orchestrei simbolice, sau ies din cutia unuia. Bazarov le provoacă, exprimându-și disprețul pentru aristocrație, pentru iubirea romantică, pentru sentimentalismul dulceag și pentru viețile bogaților. Pentru el, fiecare om este la fel, așa cum fiecare mesteacăn este la fel. Pentru 'ei', fiecare om este diferit, cu propriul timbru, ca instrumentele orchestrei din fundal. Apoi cei doi fii îi vizitează pe părinții lui Bazarov. Tatăl (Vitalie Bichir la premieră, Tomi Cristin într-o distribuție alternativă) și mama acestuia (Diana Dumbravă) trăiesc modest într-un univers definit de credință, simbolizată de peretele vertical de vreo 15 metri acoperit de icoane din casa lui. Am fost tentată să cred că scena se petrece într-o biserică, dar nu, ne aflăm în casa unui medic militar sărac care își adoră fiul.

Cea de-a doua parte este despre sentimente - simbolizate scenografic de un copac făcut din violoncele - și despre clătinarea credinței. Bazorov se îndrăgostește de Ana (minunat interpretată de Crina Semciuc), o văduvă bogată, independentă, mai în vârstă ca el, care îl depășește ca inteligență și pragmatism. Nihilistul care nu credea în iubire este forțat să își declare dragostea într-o scenă oarecum previzibilă dramaturgic, dar excelent jucată de Huțuleac. Ana îl respinge pentru că își dă seama că nu poate clădi nimic solid cu un anarhist. Bazorov se repede atunci asupra soției gazdei lui, fosta servitoare Fenicika, care îi cedează, și este surprins în flagrant de Pavel care îl provoacă la un duel - frumos sugerat regizoral de Massaci.

Bazarov se retrage teafăr dar fără onoare să își ajute tatăl-doctor să facă față unei epidemii de tifos. Într-o scenă ulterioară, aflăm că fiul idolatrizat a fost răpus de boală și vedem cum Bazarov-tatăl, răpus de suferință și în picioarele goale, așa cum fusese servitorul lui bătrân în prima scenă, a început să se identifice cu valorile egalitarismului social al fiului, pe care le-a luat în zeflemea în timpul vieții acestuia. Această scenă finală are o structură de triptic și cam trenează. Prima parte, cea în care tatăl rememorează cu Arcadi fericirea primei vizite, e mult prea lungă și plină de detalii literare. În plus, Vitalie Bichir vorbește la limita inaudibilului în încercarea de a sugera suferința personajului. Din fericire, scena crește și devine din ce în ce mai emoționantă, mai ales o dată cu apariția mamei lui Bazarov (Diana Dumbravă) care și-a pierdut mințile de durere.

Spectacolul se încheie cu nunta aproape simultană a lui Arcadi cu Catia (Măriuca-Serena Bosnea) sora bogatei Ana, și cea a lui Nicolai cu servitoarea sa, care între timp a intrat în rolul de doamnă și poartă doliu după Bazorov. Dandy-ul Pavel pleacă în occident, așa cum a făcut Turgheniev care a fost redescoperit în Anglia, unde romanul lui despre aristocrație și nihiliști și-a găsit publicul și aprecierea adecvată.

Regia a condus toți actorii spre realizarea unor roluri de compoziție, realizate cu un detaliu de filigran, în scene de rafinament vizual, care tind spre un formalism ce aduce aminte pe alocuri de Purcărete; ceea ce este o abatere de la stilul de până acum al lui Vlad Massaci. I-am remarcat în special pe Alexandru Potocean, Crina Semciuc, Andrei Huțuleac (cu rezervele menționate), Richard Bovnoczki și pe Emilia Popescu, aceasta din urmă în rolul de nerecunoscut al unei contese nebune care în final prevede viitorul. Și Mihai Călin e bun, deși are un rol nesărat. Costumele reușite ale Luizei Enescu au fost elegante și ironice, în spiritul general al regiei.

Cum trăim, din nou, în era teatrului cu mesaj social obligatoriu, cât mai pregnant, de data aceasta sub influența vestului, în ultima scenă Massaci sugerează cum brutalitatea nihilismului bolșevic a condus la revoluția rusă de 50 de ani mai târziu și ne avertizează că lupta dintre 'revoluționarii' care vor să calce în picioare valorile tradiționale și idealurile clasice și noi, cei din sală, continuă.