Spectaculos și inegal - Părinți și copii

Părinți și copii e un roman al lui Turgheniev în care se confruntă noul și vechiul (ambele, în Rusia anilor 1860) prin prisma relațiilor dintre generații. Cei vechi sînt "liberali", adică intelectuali reformiști, cu drag de țărani, cu dor de schimbare și modernizare a vieții din imensa provincie rusă, atașați însă tradițiilor, vechilor valori și vieții tihnite și, mai ales, neștiind prea bine ce e de făcut pentru atingerea nobilelor scopuri - în general, se mulțumesc să vorbească, să țină discursuri și să se înduioșeze la gîndul schimbărilor care vor veni. Tinerii sînt radicali, vor distrugerea ordinii vechi, a artei, a tot: vor o societate și o viață nouă care se va clădi, neîndoios, pe ruinele celei distruse; nu sînt socialiști, nu sînt comuniști, sînt nihiliști din speța lui Cernîșevski. Turgheniev îi privește pe toți cu o anumită bonomie, parcă fără să-i ia foarte în serios, pare a fi alături de bieții părinți stingheri care nu-și mai înțeleg copiii, taxează aroganța acestor copii nemiloși gata să calce în picioare întregul mod de viață al părinților. Dar știe că toate trec. Tinerii sînt nihiliști mai ales atîta vreme cît sînt studenți, apoi se întorc acasă și intră-n viața adevărată, se ocupă de moșie, se-ndrăgostesc, se-nsoară, fac copii, încep să semene din ce în ce mai mult cu părinții pe care-i repudiau sau doar îi priveau cu superioară neîncredere. Deloc de mirare că, la apariție, romanul i-a nemulțumit și pe radicali (prea căldicel pentru ei), și pe conservatori (care l-au considerat prea blînd cu nihiliștii).

Brian Friel, autor irlandez, rescrie pentru scenă romanul și o face prost. Mută accentele în funcție de ceea ce știe că s-a întîmplat după anii 1860. El știe că nihilismul a fost preluat în parte de bolșevici, știe la ce au dus ideile care pe vremea lui Turgheniev păreau mai degrabă exaltări ridicole de junețe. În plus, cum ritmul scenic e altul decît cel al romanului, mare parte din atmosfera cărții se pierde. Textul rezultat nu mai are coerența și motivația inițiale, e o transformare căreia caracterele zugrăvite de Turgheniev nu-i rezistă. Din păcate, Vlad Massaci potențează această inadecvare, explicitînd-o prin proiectarea unor imagini cu revoluția bolșevică și chiar cu războiul actual. Nu doar atît: romanul e, inevitabil, mult mai complex, relațiile dintre personaje se dezvoltă mai lent, în nici un caz liniar. Sigur că nu se poate păstra totul într-o adaptare / dramatizare. Dar dacă tot ce poți e să simplifici și să sărăcești, la ce bun dramatizarea?

În portretizarea lumii vechi, un rol memorabil face, în spectacol, Mihai Călin: Nicolai, moșierul văduv care, ca mai toți din generația lui, după studii s-a înfundat în viața de la țară. Nicolai e liberalul rus tipic din epocă: iubește țăranii, vrea emancipare, își tratează bine servitorii, dar nu se pricepe la nimic (la economie și agricultură cel mai puțin) și sub conducerea lui totul se duce de rîpă voios. E îndrăgostit de slujnica Fenicika (Cosmina Olariu), de la care are un nou copil de cîteva luni, și ar vrea să se însoare cu ea. Mihai Călin e un Nicolai reticent, prevenitor, atent să nu jignească pe cineva, temător, radiind bunătate, prost psiholog: e singurul care nu pare să priceapă că Fenicika nu-l iubește (ceea ce personajul Cosminei Olariu nu ascunde defel). Jocul său solid, măsurat, lipsit de orice stridență, vocea deplin controlată fac personajul perfect credibil. Celălalt exponent al "vechiului" e fratele său, Pavel, jucat de Richard Bovnoczki, un fost militar îmbătrînit în suferința după un amor de tinerețe pierdut, sportiv, de tot ridicol în grija pentru îmbrăcăminte, cititor insațiabil de romane englezești. Îndrăgostit în taină de aceeași Fenicika, Pavel e vehement numai cînd e vorba să-și susțină opiniile politice. Bovnoczki construiește un personaj la limita ridicolului, inteligent și ironic, privind cumva de sus viermuiala din jur, avînd grijă să lase să se vadă și calitățile pe care nu toți le observă (cinste, integritate, decență). Relația cu Nicolai funcționează impecabil, probabil și pentru că Mihai Călin și Richard Bovnoczki au o foarte consistentă experiență de parteneri de scenă (aș aminti doar Schneider & Schuster și No man's land).

Radicalii sînt Arkadi (Alexandru Potocean), fiul lui Nicolai, și Evgheni Bazarov (Andrei Huțuleac), prietenul său, încă student medicinist, veniți în vacanță la moșia familiei lui Arkadi. Bazarov e tipul fanatic și intransigent care disprețuiește tot ce nu e conform cu idealul său politic. Devotamentul față de ideal slăbește însă cînd o cunoaște pe Ana Sergheievna, o tînără văduvă indecent de bogată și de frumoasă, pricepută în afaceri și interesată de politică. În interpretarea Crinei Semciuc, Ana e ambiguă, misterioasă, fascinantă, dar scriitura îi lasă prea puțin spațiu pentru cizelarea nuanțelor. În roman, relația dintre Ana și Bazarov e mult dezvoltată și cu o evoluție mai subtilă. În rescrierea lui Friel, totul e mai abrupt și-l scoate pe Bazarov cam netrebnic: respins (nu foarte limpede, totuși) de Ana, o asaltează pe Fenicika (știind, evident, că e viitoarea soție a gazdei sale) care, fîșneață, cam asta aștepta. Atașamentul față de cauză al lui Arcadi e și mai șubred: în roman, el scade de tot după întîlnirea cu Catia (Măriuca-Serena Bosnea, sprințară, nepăsătoare, parcă imună la politic) cu care se va și însura, cuplul urmînd să preia moșia lui Nicolai. Arcadi îl divinizează pe Bazarov: între ei doi, Bazarov trebuie să fie șeful, el (se) impune prin calități intelectuale, prin forța interioară. Așa e scris romanul, așa e scrisă și adaptarea. Or, Andrei Huțuleac pălește alături de Potocean care debordează de virilitate și siguranță de sine. Nimic din prezența scenică a lui Huțuleac nu sugerează că l-ar domina pe Arcadi, nici nu justifică felul în care femeile i-ar cădea la picioare (Anei nu-i e indiferent, Fenicika îl vrea de-a binelea, Duniașa se topește de cum îl vede). În schimb, e magistral în scena lui cu Ana, cînd își mărturisește cu chiu cu vai iubirea, scenă în care e nesigur pe el, vulnerabil, contorsionat sufletește, afișînd un joc nuanțat, subtil. Acolo își dă măsura talentului. Poate că Huțuleac își va mai așeza interpretarea pe parcurs. Oricum ar fi, însă, această opțiune de distribuție a lui Massaci mi se pare foarte ciudată.

Celălalt cuplu "vechi" sînt părinții lui Bazarov. Tatăl (Vitalie Bichir, în seara cînd am văzut eu spectacolul, Tomi Cristin într-o distribuție alternativă) e un medic de țară care jinduiește după înalta societate din care nu face parte, un imbecil de treabă care-și tratează doar "naturist" pacienții, franțuzit și plin de citate latinești. Bichir face un personaj atașant în blîndețea lui desuetă, credibil în dragostea față de fiul pe care-l simte și știe disprețuitor. Diana Dumbravă construiește atent tipul mamei iubitoare, îmbătrînite servindu-și soțul și așteptînd cîte o veste de la băiat.

Toate relațiile acestea destul de complicate (Nicolai-Fenicika-Pavel, Arcadi-Bazarov, Arcadi-Nicolai-Pavel, Bazarov-părinți, Bazarov-Ana-Arcadi, Bazarov-Pavel, Fenicika-Duniașa-Bazarov, Arcadi-Catia...) trebuie rezolvate cumva. În roman, punctul culminant e atins atunci cînd Bazarov o asaltează pe Fenicika. Pavel apare la momentul oportun, îi surprinde răsturnați pe-o masă, dar înainte de a se întîmpla ireparabilul și îl provoacă la duel pe Bazarov, ascunzîndu-le celorlalți motivul. După duel (în care Pavel e rănit superficial), Bazarov pleacă la părinți și lucrează ca asistent al tatălui. Face însă o manevră greșită la o autopsie, se infectează și moare. La scurt timp după aceea, Nicolai se căsătorește cu Fenicika, Arcadi cu Catia și viața reintră în normal.

Friel simte nevoia de mai mult. Dezlănțuie o epidemie de tifos în regiunea în care activa Bazarov tatăl și-l pune pe fiu ca, după duel, să meargă să-și ajute tatăl în combaterea epidemiei. Se molipsește de tifos și moare, jertfindu-se deci pentru țărani și cauză. Dar formula dramaturgică aleasă nu e cea potrivită: despre epidemie se povestește doar, într-un prea lung și inutil lăcrămos episod în care Arcadi face vizita de condoleanțe la bătrînii Bazarov. E drept, scena îi prilejuiește încă o foarte bună prestație actoricească lui Bichir.

În finalul lui Friel toate personajele sînt pe scenă, în jurul unei mese în care se anunță oficial logodnele. Prilej de a observa transformarea Fenicikăi, devenită de-acum stăpînă (aceeași evoluție ca a Natașei din Trei surori), interesată de bunul mers al gospodăriei, aspră cu servitorii. Schimbarea e bine marcată de Cosmina Olariu, mai ales în relația ei de joc cu Emilian Mârnea (servitor) și Fulvia Folosea (Duniașa, cealaltă servitoare, mai puțin norocoasă: se va mărita cu administratorul), și prilej de a-l vedea pe Nicolai din ce în ce mai singur și inadecvat, asemenea lumii pe care-o reprezintă.

Mai dau culoare ansamblului Mihai Verbițchi (camerist și servitor la Nicolai, respectiv Bazarovi) și Emilian Mârnea, excentricul servitor veșnic adormit și băut al lui Nicolai. În fine, într-un rol a cărui necesitate în economia spectacolului nu am înțeles-o, Emilia Popescu: mătușa bătrînă și ușor nebună a surorilor Ana și Catia, mereu nemulțumită, urînd pisiscile și acordeoniștii.

Ca de obicei, Vlad Massaci a lucrat atent cu actorii, a legat relațiile și a oferit T.N.B. un spectacol serios, rotund, bine așezat. A avut însă de înfruntat adversitatea unei scene bune pentru mari desfășurări de trupe, nu pentru tablouri de interior. În hăul de beton necăptușit acelei scene nu poți crea atmosferă, nu poți nici măcar face să se audă actorii fără lavaliere (le urăsc: vocile sînt distorsionate, se duc naibii toate nuanțele), din sală, nici chiar din primele rînduri, nu se văd expresiile actorilor. Sigur, sala aceea, plină, aduce încasări - dar merită? Iar Massaci atmosferă a vrut, altfel Luiza Enescu nu i-ar fi îmbrăcat pe actori în haine care marchează perioada (iar pe Emilia Popescu într-o ținută și parură extravagante) și Adrian Damian n-ar fi adus pe scenă icoane și obiecte de epocă. Scenografia l-a ajutat pe Massaci și să umple cumva golul acela imens al scenei: în prima parte, scena e plină de instrumente muzicale, simbol al lumii vechi (argumentul fiind că lui Nicolai îi place să cînte la violoncel, mai ales cînd e trist), instrumente adunate într-un morman arborescent în partea a doua, semn că lumea nouă a măturat-o pe cea veche. Merită notată și o ușoară alunecare spre suprarealism sau măcar fantastic a scenografiei, cu un pian pe post de dormitor și depozit deopotrivă.

Inegal jucat, cel puțin acum, la început, spectacolul oferă însă trei interpretări remarcabile (Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki). Spectaculoasă, cu un ritm foarte bun încă de la premieră, vorbit într-o limbă română contemporană care sună, curge bine (traducerea lui Vlad Massaci, după textul englez al lui Friel), această nouă montare a T.N.B. va face, nu mă îndoiesc, săli pline.