mai 2022
câine cu om. câine fără om
câine cu om. câine fără om. Este unul din copiii pandemiei. Spectacolul vine, după Inimă și alte preparate din carne să consolideze o direcție nouă în spectacologia lui Radu Afrim, direcție care are legătură cu redobândirea "relevanței" teatrului în societatea românească. Discuțiile despre criza recurentă a teatrului în ultimele decenii, ba chiar despre o agonie a acestuia au revenit în forță în perioada suspendării spectacolelor. Dar intervalul acesta de pauză de lucru, de incertitudine a fost, pentru artiștii atenți și implicați în căutarea de soluții, o oportunitate de timp de meditație asupra unor posibile căi de urmat.

La Radu Afrim această căutare se îndreaptă spre analiza nevoilor și gusturilor publicului contemporan. Propunerea lui se materializează într-o poetică a banalității cotidianului prin abordarea unor subiecte ce fac inconturnabil parte din viața fiecăruia dintre noi, dar și prin folosirea unui format diferit de spectacol, fragmentat, alcătuit prin juxtapunerea de momente independente și autonome, construit folosind elemente din structura teatrului de revistă. câine cu om. câine fără om vine să consolideze această tendință. Suntem preveniți de la început, printr-un prolog scris de Radu Afrim, că vom asista la un spectacol ce marchează un punct de cotitură, ba chiar de ruptură cu teatrul clasic, modern și suntem invitați să lăsăm nostalgiile conservatoare la o parte, să ne așezăm confortabil și să ne relaxăm. Va fi despre câini și despre relațiile noastre cu câinii.

Dincolo de construcție, pe modelul unui program TV de Revelion, ceea ce dă prospețime spectacolului este diversitatea folosită de Radu Afrim pe mai multe paliere. Diversitatea autorilor textelor, toți contemporani, dar cu background-uri variate - actori, regizori, poeți, dramaturgi-, diversitatea genurilor literare abordate - dramă, comedie, poezie, monolog, postare social-media, interviu, literatură fantastică, entertainment -, și nu în ultimul rând diversitatea personajelor și a tipurilor de relaționare ale acestora cu atât de comunul animal de companie, cel mai bun prieten al omului, câinele.

Chiar dacă textele sunt inegale ca valoare literară, ordinea în care le folosește Afrim e inspirată și ceea ce ține totul la un loc este energia jocului actorilor. Elementele de coregrafie (Flavia Giurgiu), scenografia (Irina Moscu) realizată într-o notă cromatică versatilă, proiecțiile multi-media (Cristian Niculescu) care curg pe panoul de fundal și ilustrația sonoră (Radu Afrim) sunt impecabil folosite ca elemente de omogenizare a intensității comunicării scenă - public.

Sunt șaptesprezece scene și multe personaje umane și canine. Adevăratul personaj, cel căruia fiecare scenă îi adaugă o tușă nouă, este relația dintre oameni și câini, ai lor, ai cuiva din familia lor sau vagabonzi. Situațiile mărunte aparținând rutinei zilnice, momentele cărora nu le dăm atenție în mod obișnuit sunt cele valorizate. O căutare a sensului în superficial, cum ar spune Baricco, ca o oglindă spartă care reflectă frânturi de realitate, dar care împreună pot contura spiritul unui timp. Tot edificiul pe care Afrim îl construiește cu migală, în structură postdramatică, se bazează pe doi piloni de rezistență, pe două momente de teatru în teatru. Ambele sunt povești ale căror personaje umane au timp să se contureze, și care, deși sunt plasate în acte diferite, sunt singurele între care se stabilește o legătură de necesitate reciprocă. La finalul actului I îl avem Ochiuc, pe un text de Dan Coman, mini dramă în 3 personaje - fiul bun (Vlad Udrescu), mama bolnavă (Tamara Popescu) și câinele credincios (George Costea), iar imediat înaintea scenei finale din actul II este plasat cel de al doilea pilon, Hingherul, dramă scurtă, pe un text de Radu Tudoran cu trei personaje - hingherul (Alex Calangiu), femeia hingherului (Raluca Păun) și câinele fetiș al hingherului (Claudiu Mihail). Ochiuc esențializează Abel-ul din noi, iar Hingherul pe Cain. Construcția duală a subiectivității umane, metafora binelui și răului din fiecare, la care fiecare scenă adaugă o valență nouă, este cristalizată în cele două narațiuni. Dacă Ochiuc reușește să creeze o emoție aproape palpabilă, densă, care face să plângă aproape toți spectatorii, Hingherul își ratează scopul, în ciuda măiestriei actoricești. Receptarea joasă se datorează în primul rând distribuției care nu funcționează și în al doilea rând epuizării prin suprautilizare a imaginii câinilor umani. Dacă pantomima canină creează în primele scene un efect de surpriză, de vioiciune și aduce plus-valoare dinamicii generale a spectacolului, reutilizarea ei devine, încetul cu încetul redundantă și iritantă. E o ușurare să vezi că momentul final, un elogiu adus cuvântului și nostalgiei (sic) după profunzime, la care lumea actuală pare să renunțe prea ușor și pe nebăgate de seamă, are doar o proiecție cu un câine.

Primul care nu poate scăpa de nostalgie este chiar cel care face propunerea, însuși regizorul. O dată prin referința la programul TV de Revelion, care e o deja o legendă urbană despre care povestesc părinții, apoi prin cele două drame clasice pe care își construiește lumea, Afrim altoiește pe structura postmodernă elemente din convenția teatrală dramatică în care s-a format. Sau poate totul e premeditat și concluzia propusă este ca înainte de a dărâma să căutam soluții de evoluție care nu presupun tăierea rădăcinilor.

Sunt patru ore în care râzi cu lacrimi, plângi cu lacrimi, mai pierzi pasul pe unele momente, dar imediat revine ceva interesant care îți recaptează atenția. Se cântă, se dansează, se joacă teatru în sensul cel mai frumos al cuvântului. Un tur de forță pentru actorii din distribuție - George Costea, Vlad Udrescu, Alex Calangiu, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Alina Mangra, Raluca Păun, Tamara Popescu, Claudiu Mihail, Costinela Ungureanu, Cătălin Miculeasa, Petronela Zurba, Geni Macsim, Adrian Tudor, Mihai Viță te poartă în lumile personajelor lor, într-un vârtej de sentimente care se succed rapid, dar care adaugă de fiecare data o perspectivă nouă despre lumea contemporană, despre singurătatea și vulnerabilitatea noastră, despre binele și răul din noi, despre nevoia de a iubi și de a fi iubiți, despre oameni abandonați adoptați de câini și despre câini abandonați, adesea neadoptați de nimeni.

câine cu om. câine fără om, spectacol pe texte de Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goșu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran, Radu Afrim
Regie, video, univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu / Coregrafie: Flavia Giurgiu / Efecte video și animație: Cristian Niculescu
Asistență de regie: Claudia Gorun / Asistență de scenografie: Gloria Bucătaru
Make-up Minela Popa, Mihaela Guran / Design lumini: Dodu Ispas / Video oameni și câini: Orlando Edward.
De: Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran, Radu Afrim Regia: Radu Afrim Cu: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus