TDR și fragilitatea dramaturgiei românești contemporane

Dramaturgia românească contemporană este, spre deosebire de cinematografia românească contemporană, într-o situație jalnică. Este o Cenușăreasa pe care nimeni nu prea o cunoaște, iar cât se cunoaște - pe repede, din avion - nu se recunoaște. Pe scurt, are o reputație proastă. În timp ce regizorii primesc mii de euro pe regia unui un spectacol care le ia 2-3 luni din viață pentru repetiții, dramaturgilor li se cer, în unele cazuri, direct sau indirect, să aducă ei bani de acasă dacă vor să fie jucați, adică sponsorizări de mii de euro, după cum circulă legendele printre dramaturgi.

Nici măcar piesele premiate de Academia Română sau de Asociația Scriitorilor din București, ori piesele noi, originale, montate la Teatrul Național Radiofonic care au avut succes sau au câștigat premii și nominalizări nu au văzut lumina unei rampe adevărate. Lipsa de interes e totală. Cu câteva excepții (Alexandru Popa, Lia Bugnar etc.), doar regizorii care scriu și teatru - deși acesta e deseori mai degrabă un suport de spectacol decât o dramaturgie ca literatură autentică - se strecoară, grație, în principal, companiilor independente.

În România dramaturgii activi, câți vor fi ei, nu au nici un forum dedicat analizării și finanțărilor explicite ale pieselor noi scrise de ei; nu au nici programe destinate exclusiv lor. La Londra, de pildă, BBC Radio are o serie de premiere absolute pe piese contemporane scrise în limba engleză, una pe săptămână, 52 de premiere absolute pe an. Piese adevărate, originale, noi, nu dramatizări - acestea din urmă sunt programate separat. La New York, există Teatrul Lark, care montează exclusiv bare-bones productions de premiere americane noi. Adică premiere pe o scenă goală, fără nici un decor și cu o regie minimă, unde se testează și se lansează autori americani în viață, care scriu diverse genuri de teatru. La teatrul Playwrights Horizons, tot din New York, se fac montări mai elaborate, tot numai piese americane noi, inclusiv muzicale. Dramaturgii lansați aici, dacă au succes, au producțiile transferate pe Broadway (într-una din cele 41 de săli de teatru de peste 500 de locuri aflate acolo). [Spectatorii români pot urmări filmul tick, tick... BOOM! de pe Netflix despre autorul de teatru muzical Jonathan Larson, care a luat premiul Pulitzer pentru Rent, cu un spectacol dezvoltat la Playwrights Horizons.] Există apoi multe teatre, de mărimea și prestigiul Teatrelor Bulandra și Nottara la noi, care nu fac decât să prezinte texte americane noi. Amintesc doar Manhattan Theater Club, Roundabout Theater, Atlantic Theater, Womens' Project (spectacole scrise doar de dramaturgi femei), dar sunt mult, mult mai multe, și funcționează printr-un amestec de bani publici (federal, de stat și al orașului New York direct), finanțări de la mari fundații și încasări de bilete. Un teatru ca Manhattan Theater Club primește cam 1.000 de piese noi pe săptămână - deseori mult mai mult - și are o rețea de colaboratori specializați care le citesc, întocmesc un scurt referat pe baza căruia teatrul dă un răspuns autorului în 2-6 luni, în care textul e fie respins net, fie se cer modificări, fie se acceptă. La noi, teatrele și premiile de dramaturgie, ne-organizate pe acest sistem, se consideră sugrumate de câteva zeci de manuscrise noi primite pe an. Teatrele nu răspund autorilor iar secretariatele literare se ocupă mai mult de programe de sală și de PR.

Deși se cheltuiesc milioane de euro pe cultură, în diverse inițiative și catralioane de «festivaluri» cu muzică și standuri de mâncare, în România nu există nici o abordare sistematizată la nivel național de promovare a dramaturgiei contemporane condusă de profesioniști cu un minim de specializare în acest domeniu (master de dramaturgie sau doctorat în dramaturgia română contemporană, de preferință post 1989, sau măcar un track-record public de promovare și cunoaștere sistematizată a acestui domeniu). Oameni de teatru plin de elan și de intenții bune de altfel, dar care nu urmăresc fenomenul dramaturgic autohton de la an la an, sunt primii care spun: Îi avem pe Caragiale și câțiva autori interbelici, cine altcineva e la fel de comic? Avem câțiva mari scriitori din perioada comunistă care au scris și teatru, gen Marin Sorescu, cine altcineva este la fel de poetico-filosofic?

La recenta aniversare a 5 ani de la înființarea micului Teatru al Dramaturgilor Români (cu două săli mici de 50 de locuri pe care nu se pot juca decât piese cu puține personaje și o scenografie minimă), s-a derulat un lung montaj video cu activitatea din acești 5 ani și cu comentarii și felicitări făcute de colaboratori. Mulți actori și regizori, și doar doi dramaturgi. Deci până și la Teatrul Dramaturgilor din România, dramaturgii români contemporani cad, cumva, pe ultimul loc. Câțiva dintre noi eram, din fericire, printre spectatori.

Dacă cineva ar fi venit de pe Marte să asiste la eveniment, nu ar fi aflat nimic despre ce s-a scris în România ca dramaturgie în ultimii 5 ani, ce dramaturgi există pe paliere de generații, cu ce stiluri, ce premii și ce impact. Ce nume noi de dramaturgi s-au lansat. Tot ce ar fi înțeles marțianul ar fi fost efortul cu care a fost înființat (de către dramaturgul Lucia Verona) chiar și acest mic teatru, și cu ce succes s-au jucat prin țară aceste spectacole, demonstrând că publicul român este interesat de piesa românească.

Cei doi dramaturgi singuratici prezentați cu mesaje video au fost Matei Vișniec (probabil cel mai jucat dramaturg român, grație faptului că marele său talent a fost descoperit mai întâi în Franța) și un nume ceva mai nou, deși nici el foarte nou, anume Csaba Székely (primele sale piese scrise și primele premii primite au fost în 2009), care a menționat cuvântul zilei 'diversitate' de multiple ori, dacă cumva am omis să îl auzim de prima dată.

În dulceața lui, Matei Vișniec se bucura sincer de existența acestui teatru de buzunar care dă acum dramaturgilor autohtoni posibilitatea de a alerga repede pe această scenă și să testeze repede un text nou, fie prin lecturi, fie prin spectacole sumare, să vadă ce prinde, și ce trebuie schimbat, tăiat, sau, din contră dezvoltat.

Dar oare a chiar așa? Nici pe departe. În realitate, TDR montează cam 5-7 piese românești pe stagiune, dintre care majoritatea sunt texte de autori români morți / clasici sau scenarii și dramatizări făcute de actori și regizori celebri - care fac asta oricum la toate teatrele din România. Asta înseamnă că la TDR nu se pot strecura decât cam 2 premiere absolute pe an, scrise de autori în viață. Restul dramaturgilor nu vor avea niciodată posibilitatea să își testeze piesele noi, creându-se așadar, prin acumulare de la an la an, o vastă cantitate de piese de sertar. Dar și de deziluzii, printre practicanții acestui stil literar.

De aceea, situația de fapt ar trebui să inspire fie crearea și finanțarea mai multor teatre similare, fie reconvertirea unor teatre dintre teatrele înființate după 1989 care au programe generaliste, fără particularizări concepute să promoveze anumite obiective culturale naționale. De pildă, unul exclusiv pentru premiere absolute scrise de autori în viață și un laborator de lecturi și producții bare-bones, cu birocrație minimă, ca la teatrul Lark, unde să se testeze piesele noi la public, fără costuri mari de regie și scenografie.

Dar, cine ar trebui să le conducă? Dramaturgi români? Există riscul unor parti-pris-uri de gust, de generație, de simpatii și antipatii personale. Mulți autori nu sunt interesați de operele confraților decât dacă le sunt prieteni, și, de multe ori, nici atunci. De actori celebri? Există riscul ca aceștia să recurgă din comoditate la grupul restrâns de regizori-vedetă cu care au lucrat în trecut dar care au un interes minim față de fenomenul teatral românesc contemporan și care vor produce repede o adaptare sau o dramatizare pentru a lua banii și a se orienta spre viitoarele producții pe texte clasice sau străine ce promit mai multă glorie și chiar îi interesează. De filologi, așa cum sunt anumite jurii de teatru? Aceștia au tendința să se selecteze texte literare cu puțină teatralitate. De teatrologi? Mulți dintre aceștia ar trebui să fie în teorie mai echipați, dar, în realitate, când ajung în teatre, lansarea de dramaturgi noi, români, în viață, devine ultima lor prioritate.

Nu există soluții perfecte. Motiv pentru care nu ar strica să fie introduse criterii obiective și clare în programele teatrelor făcute de Ministerul Culturii sau de primării. Teatrul românesc contemporan este, ca și arta contemporană, un acquired taste, o preferință și o specializare care se dezvoltă, cu multe hits and misses, cu succese și eșecuri. Adică o afacere mai riscantă. La preluarea penultimului mandat de Director al Teatrului Dramaturgilor Români, domnul Marius Bodochi, căruia i-am trimis o piesă, mi-a spus din capul locului că teatrul românesc scris azi e slab și că nu îi place, ceea ce a fost destul de descurajant. O opinie francă, pe care o împărtășesc mulți confrați. Meritul principal al domnului Bodochi a fost că a menținut acest teatru 'încă copil' în condiții mai vitrege ca niciodată, de pandemie. Dar alegerile repertoriale au fost conservatoare, cu precădere, textele unor autori 'clasicizați', din generația optzecistă. Să sperăm că această experiență i-a deschis totuși interesul pentru acest segment de teatru, cu atît mai mult cu cât dl. Bodochi acum are prestigioasa poziție de Director Artistic al Teatrului Național din București, ce ar trebui să promoveze și 'jalnica dramaturgie românească...' Dincolo de veșnicii Caragiale, Alecsandri și Mușatescu, sau de piesa (sau monologul) premiat anual de UNITER.

Noul director interimar al TDR, actorul Claudiu Bleonț, a jucat în multe texte contemporane, inclusiv românești, ce au adus uneori provocări, chiar și huiduieli, ca orice muncă teatrală veritabilă de pionierat unde stilul potrivit e mai greu de găsit. (De exemplu, premiera piesei Cântăreața Cheală de Ionesco la Paris a fost huiduită pentru că textul părea foarte disonant față de realismul obișnuit). Îi urez lui Claudiu Bleonț și TDR-ului mult succes și mai multe texte noi, moderne. Îmi doresc ca la viitoare aniversare, TDR să poată prezenta mai mulți dramaturgi care încă respiră. În definitiv, este teatrul dramaturgilor români, nu doar al regizorilor și actorilor, ca restul teatrelor din România. O mică insulă, fragilă. Să sperăm că vor apărea mai multe.