După ce am văzut Babi Yar. Context mi-a fost cu neputință să nu mă gândesc la diferențierea asta. Filmul lui Sergei Loznitsa se constituie din două părți: Prima parte reunește filmări cu atrocitățile comise sau, mai precis, cu topografia atrocităților comise de soldații germani în timpul înaintării prin regiunile Ucrainei în Al Doilea Război Mondial. A doua parte este compusă din cadre cu armata sovietică, care recuperează treptat regiunile ucrainene și care reclamă pe parcurs, ororile orchestrate de trupele germane, cea mai profundă, de la cheile Babi Yar. Ambele părți se constituie din materiale de arhivă pe care Loznitsa le introduce într-o structură argumentativă, a cărei concluzii am să o discut mai jos. Schela argumentativă a lui Loznitsa e evidențiată de titrările pe care le introduce între imaginile de arhivă.
La Babi Yar, în proximitatea Kievului, au fost omorâți peste 30.000 de evrei, o parte din materialele de arhivă pe care Loznita le prezintă, arată pregătirea masacrului. Nu putem știi cine, de ce, dacă au fost arătate publicului german imaginile ce constituie Babi Yar. Context. Identitatea și miza acestor imagini pot fi doar construite (ceea ce ar presupune interpretarea mai multor surse și fapte istorice). Prin urmare, ele sunt (chiar dacă poate sună nepotrivit) views, înregistrate cu perversitate în arhipelagul terorii.
Problema pe care Gunning o ridica în anii '90 era că în însuși gestul privirii (imitat de views) sunt concentrate atitudini ideologice în raport cu obiectul sau cu mișcarea privită, respectiv înregistrată. Refolosirea, deci, (re)proiectarea acestor materiale presupun riscul reproducerii atitudinilor concentrate în ele. Încadratura generează un univers închis în care suferința este multiplicată și care exploatează vulnerabilitatea victimelor prin reducerea existenței lor la universul generat, univers limitat la actul de violență care se desfășoară sau care se va desfășura. Să introduci imagini într-o structură dramaturgică și să le arăți pe un ecran, înseamnă să actualizezi conținutul lor. Actualizarea asta se poate, în sfârșit, materializa ca reproducere a represiunii declanșate de gestul înregistrării. Mi se pare că problema asta este astăzi cu atât mai importantă: Cum ar trebui proiectate și receptate aceste imagini și cum se situează ele în raport cu victimele masacrelor, în timp ce echivalentul lor contemporan sosește zilnic din Ucraina? Convoaiele de camioane și blindate, ruine, bătrâne care caută deznădăjduite printre resturile lăsate în urmă de bombardamente: tipologii vizuale și auditive ale războiului, care arată că forțele, care au alimentat Răul surprins în imagini și generat de ele, nu s-au consumat. Totuși, receptarea views-urilor sub semnul evenimentelor din Ucraina de astăzi ca tipologii sau motive ale războiului implică riscul obiectivizării victimelor și punerea tragediei lor pe seama unui determinism specific războiului. Trebuie, prin urmare, să se instituie o delimitare în momentul receptării imaginilor din filmul lui Loznitsa. Imaginile de arhivă din Babi Yar. Context trebuie privite ca transmițătorii ai unor întâmplări care s-au desfășurat în timp real, ca fragmente din micro-istorii. Vorbesc în acest sens despre, într-un fel, o individualizare a experienței în istorie, unicitatea ei și mă opun tipologizării ei ca trăsătura a războiului sau, în acest caz, a celui De Al Doilea Război Mondial. Numai astfel se (mai) poate salva memoria celor care au fost persecutați, terorizați și uciși sau care au pierit în timpul războiului.
Ce i s-ar putea reproșa lui Loznitsa ar putea fi o aparentă punere în oglindă a celor două corpusuri de materiale de arhivă. Dar Babi Yar. Context nu trebuie citit astfel. O cheie de lectură mai potrivită ar fi, înțelegerea părții a doua nu ca echivalent, ci ca o continuare post-masacru a masacrului desfășurat la Babi Yar în 1941. După un proces organizat imediat după terminarea războiului, imaginile montate împreună de Loznitsa prezintă un Babi Yar umplut de deșeuri și de reziduuri toxice, vărsate acolo printr-o țeavă conectată la o fabrică din proximitatea cheilor. Asta în timp ce sovieticii n-au ezitat (nu o fac nici astăzi) să monopolizeze discursiv statutul de eliberatori ai Europei. Și într-adevăr, în asta constă atât importanța, cât și valoarea documentarului lui Loznita. Căci el nu e preocupat, în primul rând, să expună pe ecran trupurile celor care au fost uciși. Loznitsa face mai degrabă cale întoarsă și folosește materialul de arhivă disponibil, pentru a pune în lumină suferința evreilor prin evidențierea răspunsului postbelic la această suferință. În cursa revendicării statutului de eliberator, sovieticii au reprodus și propulsat ritmurile propagandei fasciste anti-comuniste. Ce se pierde printre lozincile propagate cu mândrie e tocmai amintirea celor care, nevinovați fiind, au pierit în arhipelagul terorii.
Babi Yar. Context se va proiecta în cadrul One World România la București la Cinema Eforie, sâmbătă pe 14 mai 2022. Privind structura argumentativă a lui Loznitsa din perspectiva pe care am discutat-o un paragraf mai sus, proiecția asta ar trebuie să fie un eveniment foarte important. Căci Loznitsa, fără să vorbească prea mult (iată, prin urmare, forța acelor views), ne transmită că purtăm o vină colectivă sau, mai precis, că avem o responsabilitate colectivă: aceea de a nu uita vreodată.
Ucraina pare astăzi locul în care se strâng deșeurile diplomatice ale marilor puteri. În lupta dintre macro-structuri (Europa vs. Rusia, democrație vs. autoritarism, etc) și prin intensificarea propagandei se instituie același pericol pe care îl descrie filmul lui Loznitsa: să uităm pe toți aceea care, nevinovați fiind, au pierit și, din păcate, pier în arhipelagul terorii. Noi, toți cei dincolo de conflict, avem responsabilitatea de a accentua tragedia și de a salva memoria lor.
Descarcă catalogul OWR 2022 aici.