Povestea este spusă încet, cu răbdare, de ochiul atent la detalii al nepotului pentru care bunicul și tatăl sunt personajele principale într-o istorie familială proiectată pe fundalul unei lumi în continuă schimbare, dornică să-și împlinească visul chinezesc.
Filmul se deschide cu un dialog între străbunic și strănepot, personaje pe care nu le putem vedea, ci doar auzi, discuția lor despre culori proiectându-se pe un întuneric deplin. La întrebarea copilului candid, care nu înțelege de ce străbunicul nu știe cum arată verdele, roșul, galbenul, albastrul, acesta din urmă îi răspunde că a orbit demult, când avea doar trei ani. În felul acesta, odată cu strănepotul ce pare a avea vârsta străbunicului când a orbit, spectatorul înțelege de ce imaginea este înlocuită de sunet și care este elementul ce a schimbat definitiv destinul personajului principal. De la bun început, este evidentă perspectiva empatică a regizorului, care se apropie de felul în care bunicul său percepe lumea, luându-l cu sine și pe spectatorul care va descoperi treptat un univers în care invizibilul este mai important decât vizibilul. Din întunericul dinăuntru, camera se mută apoi în afară, iar prim-planul este ocupat de figura de sfinx a bunicului, cu orbitele din care ochii s-au retras de 84 de ani. Imaginea nu ocolește detaliile dureroase, dar nici nu le expune pentru a șoca. E felul simplu, blând și cald al unui nepot care se apropie cu toată dragostea de figura celui care începe să-și spună povestea. Portretului real i se adaugă și dimensiunea supranaturală, camera înfățișându-l pe bunic intonând versuri din Yuanhai Ziping, o carte de divinație din Dinastia Song. Din primele două minute ale documentarului, s-a constituit deja imaginea unui personaj real și fabulos deopotrivă, care, în ciuda dizabilității sale, se mișcă prin lumi și prin timpuri mai ușor decât toți cei din jur. Bunicul nu distinge culorile, însă are capacitatea de a vedea felul în care destinul fiecărui om se desfășoară înaintea sa, fiind un prezicător foarte cunoscut în zonă. În lumea reală, degetele subțiri și lungi se substituie ochilor, ajutându-l să își aleagă bețișoarele potrivite pentru a mânca, să mute cărămizile încinse în mica sobă ce îl încălzește sau să își găsească drumul până în fața casei și pe lângă ea. Regizorul își urmărește protagonistul de la foarte mică distanță, ca și când ar vrea, prin imaginile din film, să-i mângâie chipul sau să-i atingă duios mâinile.
Încăperea mică, în care se văd un pat, un dulap, o masă și o sobă metalică, reprezintă fundalul simplu pe care se proiectează istoria familiei Deng, din care fac parte Deng Zuogui, bunicul, și Deng Donggu, tatăl regizorului. Relația dintre tată și fiu, esențială din perspectiva societății chineze confucianiste, este elementul cheie pe care îl explorează un cineast ce vrea parcă să reconcilieze două lumi între care rupturile sunt tot mai profunde. Pe de o parte, se găsește lumea bunicului, în care destinul este o forță care nu se contestă, ci un parcurs căruia omul trebuie să i se adapteze cu înțelepciune, pe de altă parte, se află lumea tatălui, în care individul este motivat de dorința de a câștiga tot mai mulți bani. Discursul nu alunecă însă în moralizare, pentru că ambele personaje sunt complexe, fiecare secvență adăugându-le câte un element în portret care le dă profunzime și autenticitate. Pe măsură ce se desfășoară filmul, descoperim episoade ce au marcat viața fiecăruia dintre personaje, de la căsătoria fericită a bunicului, la drama tatălui care și-a pierdut un fiu chiar înainte de a se naște, din cauza politicii copilului unic a statului chinez.
Dacă universul interior, restrâns, terestru, îi aparține bunicului, care se ghidează prin el cu ajutorul auzului și al simțului tactil, universul exterior, dezvoltat pe verticală, îi aparține tatălui, antreprenor în construcții. Pentru a marca această separare spațială a lumii, sunt numeroase episoadele în care camera insistă pe degetele ca niște ramuri subțiri ale bunicului, întinse deasupra sobei, ca să se încălzească, în timp ce tatăl, dincolo de fereastră, în fața casei, vorbește la telefon cu partenerii de afaceri. În camera mică și întunecată, din perspectiva bunicului, banii nu au mare valoare. Ei nu trebuie câștigați decât pentru a-ți ajuta familia să trăiască, în timp ce, de sus, de pe schelele, câștigul material se vede ca esențial pentru a răzbi într-o lume tot mai interesată de modernizare și de profit. Dar tatăl nu este un personaj negativ și filmul nu îl judecă nicio clipă, dimpotrivă. Cel care vrea să aibă o afacere prosperă în construcții este copilul de odinioară, umilit din cauză că era sărac și avea părinți nevăzători, este fratele care și-a văzut sora pierind din cauză că familia era prea nevoiașă ca să îi plătească un tratament corespunzător și este tatăl care, la rândul lui, vrea să își vadă fiul trăind mai bine. La intervențiile oraculare ale bătrânului, antreprenorul, destul de lipsit de noroc în afaceri, răspunde că, în ciuda unui destin care i-a fost fixat încă de la naștere, este dator să încerce să schimbe ceva în propria viață. Cele două viziuni despre lume, deși diferite, nu intră în conflict, ci se completează, pentru că esențială este, mereu, grija pentru celălalt, indiferent de vârsta pe care o are.
Prin bunic, filmul sondează profunzimile lumii chineze tradiționale, un univers modelat de valori diverse, ce includ principiile confucianiste (pietatea filială, respectul față de strămoși), dar și tradițiile populare (obiceiurile de înmormântare, divinația). În acest plan, timpul este fluid, prezentul fiind pus mereu în legătură cu trecutul, personal sau colectiv, dar și cu viitorul, revelat celui care știe să interpreteze semnele elementelor din care este alcătuită lumea.
Prin imaginea tatălui, regizorul spune povestea Chinei contemporane, în care blocuri tot mai înalte iau locul caselor mici de odinioară, băncile nu ezită să își atragă în capcană clienții, iar cântecul păsărilor a fost înlocuit de zgomotul macaralelor. O lume care caută să trăiască mai bine și mai ușor, dar care plătește confortul cu prețul uriaș al îndepărtării de natură și al înstrăinării de propriile rădăcini.
Filmul capătă accente cu adevărat tulburătoare când timpul bunicului se apropie de final, nu numai simbolic, ci concret, atunci când starea sa de sănătate se înrăutățește, după o călătorie nostalgică făcută spre locurile de baștină, pe care nu le mai vizitase de trei decenii. Inițial doar un element de decor în spațiul restrâns al camerei, ceasul cu pendulă devine un element central, care măsoară clipele ce se scurg dureros, măsurând trecerea bunicului în lumea nevăzută, dar nu mai puțin prezentă. Obiectul în sine este extrem de interesant, prin detaliile care îl compun. Astfel, pe geamul său sunt lipite două ornamente cu puternice semnificații în lumea chineză -
, simbol construit prin dublarea ideogramei 
cunoscut ca dubla fericire, considerat de bun augur în cazul unei nunți, și ramurile de prun înflorit, care anunță venirea primăverii, simbolizând forța delicată, eleganța și frumusețea care înving, în cele din urmă, iarna. Fericirea și renașterea sunt, așadar, elementele care fac trecerea dincolo suportabilă, însoțind suferința de speranță, într-un dans ce repetă, la nesfârșit, coexistența în proporții diferite a celor două principii care țin lumea în echilibru, Yin și Yang.Filmul se apropie de final într-o manieră circulară, prin revenirea în cadru a copilului de la început, a cărui prezență luminoasă, vizibilă acum, contrastează cu figura tot mai împuținată a bunicului. Ieșit din real, eroul se transformă în personaj pe care pelicula îl eternizează, la fel cum face memoria afectivă a nepotului. Secvența finală, de film în film, te face să te gândești dacă până acum ai văzut un documentar sau dacă, nu cumva, fără să îți dai seama, ai alunecat timp de o oră și jumătate într-una din poveștile pline de tâlc și de farmec ale unei Chine imemoriale, în care viața personajelor este o alternanță de suferințe și de binecuvântări.
Ye ye he fu qin / Tată e o declarație de dragoste față de o lume căreia regizorul simte cu toată ființa că îi aparține, o lume pestriță, dureros de frumoasă, ca o lacrimă ce iese la lumină dintr-un ochi interior.
Descarcă catalogul OWR 2022 aici.