În această cheie a mitologicului întrupat, relevanța documentarului lui Loznitsa este tragic de actuală. Povestește întâmplări despre aceleași orașe pe care le vedem și auzim astăzi la știri. Crimele odioase din prezent le reflectă pe cele trecute și creează neliniștitoarea senzație că istoria ar putea fi o peliculă alb-negru care rulează în buclă.
Reasamblând îndrăzneț pelicule de arhivă într-un act profetic - documentarul a fost terminat exact înaintea invaziei Ucrainei de forțele putiniste, Sergei Loznitsa ne provoacă atât prin conținut, cât și prin formă. Conținutul rezumă invazia nazistă din 1941 și masacrarea evreilor din zonă, urmată de recucerirea de trupele sovietice în 1943 și judecata cu executarea celor găsiți vinovați. Impresionează cantitatea generoasă de peliculă rămasă din acele vremuri sângeroase. Trebuie precizat că cea mai mare parte a peliculei restaurate și valorificate de Loznitsa sunt filme de propagandă de ambele părți, atât nazistă, cât și sovietică. Vedem lideri și de o parte și de alta, întâmpinați cu pâine și sare și înconjurați de mulțimi care îi ovaționează. Chiar dacă Loznitsa a avut răbdarea să caute prin arhive și a și găsit peliculă necenzurată, adică neinclusă în materialele de propagandă, aceasta reprezintă mai degrabă excepția, decât regula. Extraordinar este că, prin echilibrarea celor două izvoare provenite din regimurile totalitare antagoniste, adică prin compunerea inteligentă a două minciuni, Loznitsa construiește o narațiune adevărată.
Formal, Loznitsa are impertinența să atace dogme realiste dragi realizatorilor de documentare prin adăugarea - în studio, în timpurile prezente - a unei benzi sonore peste imaginile mute în alb-negru. Auzim focul trosnind din clădirile arzânde, trupele naziste spunând unu-două cuvinte de ordine, oameni țipând în preajma exploziei Comandamentului German sau bubuitul tunurilor și huruitul șenilelor tancurilor.
Pentru puriștii genului documentar, acest adaos reprezintă o blasfemie. Nu doar că suprapune o ficțiune a sunetului asupra mărturiei directe a imaginilor, dar, mult mai important, manipulează spectatorul. Îl conduce către reacțiile emoționale dictate de cineast, incompatibile cu vocația obiectivă a documentarului care cheamă spectatorul să își construiască propria interpretare din imaginile nude.
Însă, pentru spectatorii care apreciază verosimilitatea corectă, această adăugire are meritele ei. În primul rând, conferă un imediat senzorial imersiv. Poți retrăi mai plenar tragedia războiului de acum 80 de ani atunci când îți bubuie și tunul în urechi, nu doar când ți se desfășoară în fața ochilor fotograme alb-negru. Sunetul apropie evenimentele prezentate, care ar risca altfel să fie exilate într-o istorie îndepărtată, de umbre mișcătoare gri.
Așadar, Baby Yar. Context face parte din acea categorie selectă de filme care te provoacă nu doar când le vizionezi, ci și, ulterior, pe măsură ce te informezi despre modul în care au fost realizate, respectiv despre alegerile sale formale. Exterior filmului, dar strâns legat de acesta, se adaugă și straniul sentiment că tragedia aflată în curs de desfășurare se oglindește prea realist în imaginile de arhivă.
Descarcă catalogul OWR 2022 aici.