Hainele cele noi - Pescărușul

Așteptată cu foarte mare interes, premiera Pescărușului cehovian în regia lui Eugen Jebeleanu pe scena cea mare a Teatrului Național din București a împărțit, pe alocuri, publicul în două. Unii spectatori au ales să părăsească sala ultragiați chiar pe parcursul celor 2 ore și 35 de minute ale reprezentațiilor de sâmbătă și duminică seară (14-15 mai 2022), alții au declanșat pe rețelele sociale un potop de adjective elogioase. În ambele cazuri, presiunea pusă pe umerii unui regizor încă tânăr (33 de ani) e nejustificat de mare și riscă să distorsioneze o receptare cât mai apropiată de cele întâmplată pe scenă & sală. Urmează un text cu spoilere.

****
Treplev (Niko Becker) e pescărușul ce i se oferă, spre aducere aminte, lui Trigorin (Alexandru Potocean). Partida de tir (noul bingo) e gata, Trigorin a câștigat o dată în plus și trofeul i se prezintă. Câteva clipe mai târziu, Medvenko (Ciprian Nicula; în altă versiune a distribuției, Emilian Mârnea) îl va ucide pe iubitul său secret Treplev și bunul doctor Dorn (Emilian Oprea) va constata decesul. Câteva clipe mai devreme, Trigorin va fi rămas gol la capătul uluitorului monolog al Irinei Arkadina Movilă, într-o scenă a cărei interpretare și regie pot fi deja numite antologice. Treplev și Trigorin cad răpuși, în feluri diferite, de cei în care au stârnit marile pasiuni.

Povestea interzisă Treplev - Medvedenko e o invenție Jebeliană remarcabilă și memorabilă, subminată, parțial, de touch-ul gay atribuit și lui Sorin (deși, conform obiceiului, István Téglás își face impecabil treaba). E prea mult, e necredibil, e oarecum strident.

Nuditatea lui Treplev, perfect justificată în contextul spectacolului, trage, la rându-i, ponoase din cauza inutil-de-vizualelor momente de acuplare ce o premerg. Nina (duminică, Sara Cuncea; în altă versiune, Eva Cosac) și Treplev, Mașa și Medvedenko, Polina (Florentina Țilea) și Dorn și-o trag la vedere și, uneori, la revedere. E, din nou, prea mult, necredibil, strident.

Cum, de altfel, stridente și inutil repetitive sunt disperarea x 3 a trei personaje feminine, Nina, Mașa și Polina, care să ajung să evolueze pe aceeași traiectorie: iubire gâlgâindă pentru bărbat - disperare - urlet - aruncat pe jos. E, pentru a treia oară, prea mult, necredibil, ultra-strident.

Schimbând tonul, Arkadina, Trigorin, Dorn și, uneori, Treplev domină scena & sala cu voce potolită, cu vorbe stăpânite, cu pași urmând gândului, cu jocuri de putere asumate emoțional și cerebral. Nimeni, în afară de Radu Afrim, n-a mai știut, în ultimii muuuulți ani, să-și conducă actorii în imensele spații ale sălii mari a TNB-ului așa cum reușește Jebeleanu regizorul și Jebeleanu light designer-ul (alături de Velica Panduru, Mircea Mitroi și Andrei Niculescu). Reflectoarele, lavalierele, știința așezării în spațiu, capacitatea de a rosti și de a păși în deplină sincronizare, cu toatele își dau mâna pentru câteva scene / cadre uau!

Aici se cuvine o vorbă, ba chiar mai multe, despre spațiul de joc amenajat de Velica Panduru, despre felul discret, inteligent, în deplin acord cu restul spectacolului, în care elementele scenice se ridică, se coboară, se înclină. Pescărușul lui Jebeleanu & Panduru e, în primul rând, un spectacol de o picturalitate remarcabilă, pe alocuri intens purcăretian (geamantanul de final al Ninei pare venit din acel Danaidele), creator de imagini, de contexte vizuale ce fură ochiul privitorilor și rămân pe retină ore în șir după reprezentație.

Din păcate, relația lui Eugen Jebeleanu cu textul cehovian nu este, în ciuda remarcabilei traduceri a Ralucăi Rădulescu, la fel de intensă și izbutită. La fel, cea cu unele dintre personaje.

În afara înscrierii în zbuciumul sexual al locului descris mai sus, Nina și Treplev n-au mai nimic din caracteristicile unui cuplu. Poate că intenția regizorală a fost de a sugera căutările lui Treplev în domeniul sexualității, oglindindu-le pe cele din domeniul artistic, dar de trecut scena trec doar momentele între el și Medvedenko. Nici o clipă nu suntem lăsați să credem că Treplev simte ceva pentru Nina (ori viceversa). Și asta nu face deloc bine monologurilor lor de final.

Deși parte dintr-un spectacol intens modernizat, Șamraev (Richard Bovnoczki) e același din orice altă montare clasică a Pescărușului. Minus un moment coregrafic al cărui sens, fie el și pur estetic, scapă. După cum nu e deloc clar de ce, cu precădere în primele două acte, Becker și Téglás își spun parte din replici în germană, respectiv maghiară (ideea are sens abia la momentul schimbării bandajului, rimând cu întoarcerea la vârsta copilăriei). În fine, acel monolog al Ninei în rusă, suprapus peste imaginile demonstrațiilor de stradă (care?) și evocând Ucraina, trăiește prin el însuși, rupt de context, fără vreun ecou / revenire până la finalul spectacolului.

În completarea universului vizual, vin imaginile (DoP: Marius Panduru) ce însoțesc cu precădere primele două acte. Imagini pre-înregistrate, imagini reproduse live (amintind pregnant de Pădurea spânzuraților, pusă de Radu Afrim pe aceeași scenă cu, printre altele, aceleași mijloace tehnice), punând în valoare excelentul spațiu al cabinelor de teatru / conacului de țară, loc numa' bun de pierdut iluziile / tinerețea / timpul. Instrumentul video e cvasi-abandonat în partea a doua a spectacolului. În schimb, muzica lui Rémi Billardon e acolo mereu, însoțind, coerent, variat, impunător, întreg spectacolul, devenind aproape un element de scenografie.

****
Și totuși, despre ce e acest Pescărușul? Dincolo de abrazivitatea vieții în acest peisaj post-industrial (pereții dezgoliți ai marii sălii sunt un ecou al, printre altele, pereților dezgoliți în Ivanov-ul lui Andrei Șerban de la Bulandra - decor: Octavian Neculai), dincolo de intensa sexualitate, dincolo de toxicitatea relațiilor de fals / fake cuplu, dincolo de plimbarea lui Trigorin / Potocean printre spectatorii cărora li se confesează într-un moment de tulburătoare apropiere, dincolo de paradoxala bunătate prin detașare pe care o practică Dorn / Oprea, zâmbind și rostind cuvinte blânde și calde, de încurajare și sprijin (o alură de Luka din Azilul de noapte) în timp ce brutalizează speranțe și corp de femeie?

E greu de prins ideea cea mare, în caz că există, a acestei montări. Discuția evidentă, despre formele / hainele noi ale teatrului, ține doar la nivel formal. Da, Eugen Jebeleanu îndrăznește să scrie R.I.P. TNB cu rujul pe oglindă / cu Pescărușul pe scena Ion Caramitru, dar mai degrabă la nivel formal. Izbește, dă la o parte câte ceva din molozul care se acumulase, în ani, pe acea scenă, dar substanța majoră lipsește. Toate aplauzele pentru curaj și toate speranțele pentru viitor. This should be only the beginning!