Festivalul a avut, la rândul său, parte de doi ani departe de spectatorii lui, consecință a pandemiei care a influențat radical viața noastră culturală și cotidiană, generând un dor colectiv pentru întâlniri și evenimente artistice. Azi, chiar dacă efectele continuă să se resimtă într-o anumită măsură, nevoia de a fi alături de ceilalți, nevoia de bucurie comună și aplauze e considerabil mai mare. Iar asta cu atât mai mult cu cât Alba Iulia e, după cum îl descrie și Rareș Tileagă, un oraș fără teatru, altul decât Teatrul de Păpuși "Prichindel". Asta înseamnă că publicul adult are prea rar ocazia să vadă spectacole de teatru dedicate, iar una dintre aceste ocazii este tocmai Festivalul "Povești". Dacă facem calculele, ne dăm seama că dorul implică dorința spectatorilor de a vedea teatru, și dorința transformă spațiile festivalului în locuri de sărbătoare.
Un astfel de loc a fost și sala Casei de Cultură a Sindicatelor în prima zi de festival (15 mai 2022), când scena a devenit timp de trei ore casa Familiei Addams, așa cum și-a imaginat-o Răzvan Mazilu alături de echipa Teatrului Excelsior.
Publicul intră în sală pe semi-întuneric, vrăjit încă de pe-acum de șuieratul fantomelor și de luna plină și liliecii proiectați pe cortina de hârtie în spatele căreia probabil deja încep să-și facă de cap spiritele strămoșilor Addams. Suntem așezați și cuminți când începe inconfundabila temă muzicală compusă de Vic Mizzy pentru sitcomul Familia Addams din 1964, realizat David Levy și Donald Saltzman, și reluată apoi în versiunea lui Marc Shaiman pentru filmul regizat în 1991 de Barry Sonnenfeld. Snap your fingers, clap your hands, fiindcă urmează să intrăm într-o lume excentrică și plină de umor.
După o foarte scurtă apariție a Mâinii (cunoscuta mână fără corp regăsită în toate filmele Addams), îl cunoaștem pe Gomez Addams (Lucian Ionescu) - o prezență carismatică și colorată, în ciuda negrului atât de iubit de către membrii familiei. De aici înainte se dezlănțuie un univers bizar în care comedia neagră, songurile livrate extrem de bine, mișcările precise, măștile, spiritele, normalitatea și iubirea se întortochează, își caută sensul și rostul, capătă noi definiții și își găsesc, într-un final, liniștea.
Scena e îmbrăcată simplu: o podea în carouri alb-negru și câteva rame așezate în straturi care conturează o serie de spații (casa familiei Addams, vegetația din Central Parc, poarta cimitirului), lăsând loc distribuției stufoase și coregrafiilor atrăgătoare și acaparatoare. Deși suntem cu un picior în "mormânt" și cu unul în teatru, e loc să respiri și e bine.
Treptat, ni se dezvăluie întreaga familie: Morticia (interpretată savuros de Oana Predescu / în altă variantă de distribuție Camelia Pintilie), micul Pugsley (Mihai Cheregi), Wednesday (Anda Udroiu), Unchiul Fester (Mihai Mitrea / în altă variantă de distribuție Radu Mitrea), Bunica (Oana Pușcatu) și Lurch (Mircea Alexandru Băluță). Personaje vii, interpretate curat, with a twist of Commedia dell\'Arte, fiecare dintre acestea reprezentând o mască pe care actorii o poartă în brațe, în mers, în voce, în expresiile feței. Sigur, "vii" e un termen care n-ar trebui luat ad litteram, întrucât tot acum cunoaștem spiritele ancestrale ale familiei care intervin jucăuș, instrumental, în zbuciumul celor în carne și oase.
Contrastul apare atunci când îi cunoaștem pe Lucas Beineke (Dan Pughineanu) și, nu foarte târziu după aceea, pe părinții lui, Alice (Maria Alexievici) și Mal Beineke (Doru Bem). O familie, ai crede, normală, atunci când o pui în același spațiu cu ciudații Addams, dar se prea poate că aparențele înșală, că măștile se camuflează excelent sub eticheta acestei normalități.
Iar normalitatea, în acest spectacol, e un cuvânt important. Ce este, în fond, normal? Pentru micul Pugsley e normal să fie torturat în fiecare moment al zilei de sora lui, Wednesday. Pentru Wednesday e normal să iubească un normal ca Lucas, pentru Lucas e normal să se îndrăgostească de o fată care ucide păsări cu arbaleta în Central Park și, dacă tot e vorba de dragoste, ce e mai normal decât fascinația și iubirea Unchiului Fester pentru Lună? Normalitatea devine un concept mult mai flexibil decât am fi crezut la început, și depinde, în mare măsură, de cel care-i conturează granițele.
Pe lângă normalitate, un alt cuvânt esențial este iubirea. Iubirea asta care îți dă voie să iei decizii nebunești, cum ar fi să te muți în cosmos sau să torni acrimoniu (nume sugestiv pentru o substanță care îți acrește sufletul) în pocalul adevărului, încercând din răsputeri să îți aperi sora de mrejele altei iubiri, care nu e chiar cea mai cool. Nu e cool pentru că nu-ți place ție, Pugsely, pentru că altfel, iubirea lui Wednesday pentru Lucas e foarte... normală. La urma urmei, toți devenim o versiune mai ciudată a noastră când iubim și, deci, toți devenim foarte normali în ciudățenia iubirii noastre. În realitate, lucrurile stau foarte simplu: Morticia îl iubește pe Gomez. Gomez o iubește pe Morticia. Wednesday îl iubește pe Lucas și invers. Familia își iubește membrii - în limita posibilităților. Alice l-ar iubi pe Mal, dacă el nu s-ar fi transformat într-o versiune plictisitoare, de birou, a acelui Mal care purta bandană și cânta la chitară. Numai că iubirile se suprapun și încearcă să-și apere teritoriul, asta până la final când, așa cum spuneam, fiecare se întoarce în bucătăria lui emoțională și îi lasă pe cei din jur să simtă ce vor.
Al treilea cuvânt cheie este adevărul. Fiindcă ce s-ar alege de noi dacă nu am spune întotdeauna adevărul? Chiar dacă asta înseamnă că, pentru o vreme, se dărâmă întregul univers, se destramă familii și se topesc măștile purtate cu atâta grație până atunci. Valențele adevărului sunt ușor diferite pentru că aici nu e vorba de subiectivitate, de felul fiecăruia de a iubi și de a-și manifesta normalitatea, ci de curajul fiecăruia de a spune adevărul și, implicit, de a-l încasa. De aici pornește zbuciumul lui Gomez, împărțit între loialitatea pentru fiica lui și iubirea pentru Morticia, și se întoarce relația soților Beineke pe dos. Dar, cum spuneam, haosul e temporar și adevărul pare cel mai suportabil iad în cele din urmă.
Musicalul regizat de Răzvan Mazilu - adaptare a libretului scris de Marshall Brickman și Rick Elice - e stufos și dens, fără să fie obositor. Lucrurile se derulează de la A la Z fără abateri. Densitatea e dată însă de toate elementele care îl alcătuiesc: songuri complexe, coregrafii de grup, personaje-măști, micro-ploturi, coregrafii de caracter. Chiar dacă spectacolul durează 2 ore și 40 de minute (cu o pauză de 20 de minute), nu simți trecerea timpului. Iar la toate acestea se adaugă prestația echipei, care și-a livrat partitura precis și onest. Thumbs up pentru Mihai Cheregi, care pe parcursul spectacolului ne-a făcut să uităm că e cel mai mic din distribuție.