Poezia pe care trebuie să o învețe este Speak White de Michèle Lalonde, autoare canadiană de limbă franceză, care a fost scrisă în 1968 pentru liderii Frontului de eliberare a Quebec-ului. Evenimentul la care trebuie să o recite este aniversarea a 40 de ani de la Nopțile poeziei din Montreal, cele două evenimente plasând în timp distanța dintre cele două narațiuni. Amintirile și procesul de învățare îi dau posibilitatea unor comentarii socio-politice asupra celor două perioade. Istoria națională se întrepătrunde cu alte amintiri din ce în ce mai intime, ca un omagiu pe care îl aduce fiecăruia pentru felul în care a contribuit la istoria personală și dau naștere unei autoanalize. Vecinii de bloc din copilărie, familia și raportarea acestora la evenimentele exterioare sunt trecutul. Întâlnirile cu un fost coleg de Conservator pe care îl contactează pentru a-l ajuta să învețe textul, cu un prieten neurolog cu care discută despre dificultățile pe care le are în legătură cu învățarea și un spectacol de licență la care asistă sunt prezentul. Ambele sunt aievea pe scenă, ca un transcript al activității cerebrale.
Dar textul are mai multe niveluri de lectură. Introspecția pe care o provoacă exercițiul memorării este văzută și ca un proces de vindecare a unor traume - apartenența la comunitatea franco-canadiană, constrânsă la o luptă permanentă pentru drepturi și libertăți, apartenența la un statut social care i-a îngrădit dreptul la un anumit tip de educație, împăcarea cu tatăl, absent în viața copilului, fac din revizitarea camerelor din "Palatul Memoriei" o psihoterapie necesară pentru împăcarea cu sine și cu trecutul. Referințele la diferite episoade din copilărie și din prezent îi oferă lui Lepage posibilitatea unei analize critice asupra societății. Poezia Speak White atrage atenția asupra acestui palier important în spectacol. Aducerea în discuție a originii teatrului, ca nevoie de joacă și de cunoaștere, în oglindă cu istoria propriilor manifestări teatrale spontane din copilărie oferă o imagine a viziunii lui Lepage asupra rolului acestei arte din perspectiva fiecărei ființe umane și din perspectiva artistului care își asumă o responsabilitate socială.
Dar prezentul se va transforma în memoria viitorului. Și traumele trecutului rămase în memorie, creează îngrijorări asupra felului în care traumele prezentului se vor reflecta în amintiri viitoare. Și deschide perspectiva asupra memoriei colective și a urmelor pe care creația unui artist le va lăsa.
Trecut, prezent, viitor - un eveniment prezent, în funcție de impactul subiectiv pe care îl are, trezește amintirile care au legătură cu evenimentul. Nu poate învăța poezia pentru că ea vorbește despre asumarea identității și aduce cu sine rememorarea traumelor identitare ale trecutului. Și pune întrebarea legitimă: Ce va rămâne în memoria colectivă din omul și artistul Lepage?
Scenografia este coloana vertebrală a spectacolului. Originală, versatilă, cu o aparență de simplitate în spatele căreia se întrevede complexitatea concepției și precizia unui mecanism care se bazează pe munca unei echipe tehnice profesioniste, cutia magică situată pe o turnantă în mijlocul scenei, este, pe rând, blocul în care a locuit în copilărie, ecran de proiecție, bibliotecă, holul sau bucătăria apartamentului contemporan în care locuiește, garajul în care tatăl povestitorului stă singur în mașină pentru a-și ascunde tristețea. Sau, ascunsă de lumini, lasă scena goală, pentru a ne aduce pe toți în prezentul sălii de teatru. O masă care glisează, o mașină teleghidată și multe, multe păpuși în miniatură sunt elementele de decor care apar și dispar odată cu derularea amintirilor.
Ca în toate spectacolele sale, Lepage se folosește în mod spectaculos de proiecții. De la proiecțiile în miniatură care dau viață fiecărei ferestre de pe fațada blocului în care și-a petrecut copilăria, ilustrând o scenă evocatoare despre locuitorii apartamentelor, la prim-planurile cu fața și mâna povestitorului care pătrund în camerele memoriei, hărțile Google care pornesc de la imaginea pământului , ajungând la harta cartierului în care a locuit, sunt toate menite să ne chestioneze asupra relației pe care o avem cu tehnologia, dar mai ales despre cum aceasta ne suplinește și ne extinde capacitatea de memorare. Un căruț plin de cutii cu toate amintirile familiei nu ocupă, digitalizate, decât 1% din memoria unui telefon. Telefonul, pe care Lepage îl folosește ca agendă de contacte, agendă a programului pentru următorii 4-5 ani, aparat de fotografiat, camera video, hartă, stocare de documente și mijloc de comunicare revine insistent pe scenă, ca o parte din individul postuman care am devenit.
Cel mai original element al scenografiei rămâne felul în care Lepage se joacă cu proporțiile. Amintirile vechi, din copilărie sunt prezente pe scenă în dimensiuni foarte mici, evenimentele recente au dimensiuni de 1/1. Personajele copilăriei sunt păpuși în miniatură, în căsuțe de păpuși, prezentul e în decorul funcțional al unor locuri în care ne petrecem viața, casa, strada, barul. Dar amintirile copilăriei, pe măsură ce sunt readuse în prezent, își redefinesc mărimile, astfel încât ultima amintire, cel mai probabil ficțională, de data aceasta, ajunge la dimensiunile prezentului prin revendicarea de la ADN-ul tatălui ca simbol al onestității. Cele mai valoroase cresc până la dimensiunea evenimentelor prezente. Mașina Lincoln primită de Crăciun în copilărie este cât un degetar, mașina în care tatăl își ascundea tristețea crește pe măsura revalorizării amintirilor până la dimensiunea reală a unui automobil. Jocul de imagini, alternanța între miniaturi care amintesc de teatrul de păpuși sau de atmosfera bâlciurilor și scenele realiste ale prezentului, creează un nivel de empatie cu spectatorul pe care îl conduce, dincolo de particularul autobiografic al lui Lepage, către o identificare cu povestea spectacolului.
Lepage își joacă textul cu o mare eleganță. Am putea spune că linearitatea jocului nu este întreruptă decât de recitarea, în final, a poeziei pe care se străduia să o învețe. Este doar o impresie creată de fluiditatea și naturalețea trecerii de la o narațiune la alta, de la povestitorul istoriei personale la protagonistul întâmplărilor din prezentul scenic. E multă liniște și nostalgie în amintiri, e stresul controlat al vieții cotidiene. Finalul, recitarea poeziei sparge această liniște. Pentru că poezia e actuală prin mesaj și Lepage nu o recită ca pe o evocare, ci ca pe un manifest, ca pe o revoltă împotriva oprimării care încă există, sub diferite forme, în lumea noastră.
Spectacolul despre memorie este și un spectacol despre ce nu a funcționat și încă nu funcționează în societatea de azi, reafirmând rolul politic pe care Lepage îl acordă teatrului ca formă de artă.
En Machina / Robert Lepage
Scris, regizat și interpretat de Robert Lepage
Data vizionării 20.05.2022, Festivalul Shakespeare, 2022, Craiova.