Mai ales când are la dispoziție o trupă de calibru, precum cea a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. I-am (re)văzut de foarte aproape, forța jocului lor impunând, adesea, a ignora supratitrarea.
Totul venind din nou pe o pregătire a publicului încă de la deschiderea ușilor. A fost prima dată când am văzut, în sala Amza Pellea, blocul scaunelor spectatorilor "despicat" în două pentru a crea un culoar care să unească podiumul de pe scenă cu platforma din ultimele rânduri, un culoar animat pe durata spectacolului.
Tot la Purcărete mi-a fost dat să văd un decupaj al locurilor pentru public, cu pânză neagră, la Măsură pentru măsură, penultima sa construcție la Craiova. Podiumul instalat pe scenă, la rândul său cu o geometrie care să permită deplasări laterale, a adus un pic mai aproape actorii de public. Și a avut de rezolvat și o deplasare pe verticală, mai exact coborârea într-un adânc sugerat a fi al canalelor. Decorul lui Helmut Stürmer, cumva clasic - deci vetust pentru unii -, prin montura de avanscenă a unui cabaret, cu inevitabil fascinantele becuri roșii, a fost bordat de o grafică menită să exprime direct contrastul cu varieteul (referințe din arta plastică în cronica semnată Cristina Seleușan - Teatrul în vremea pandemiei sau Cum să te descotorosești de frică - Macbett).
Este, în fapt, elementul care mizează pe teatralitate. Greutatea plușului roșu reprezintă trecutul indefinibil. Costumele, emblematice la Purcărete, aici creație a Liei Manțoc, pot fi asociate cu o epocă, așa cum au fost interpretate și la Oidip, de exemplu, dar eu le văd ca un alt semn al unei perenități. Nu doar prin metafora regelui gol (Duncan) ci și prin suita "gulerelor albe".
S-a vorbit despre impactul piesei lui Ionesco în contextul deceniilor Cortinei de Fier. Și, desigur, a avut însemnătate ilustrarea destul de răspicată a dictaturii celor ce înlăturaseră o dictatură. Spectatorul care-și amintește comunismul savurează în mod aparte ironia din replicile lui Ionesco, dublul limbaj, de parcă dramaturgul ar fi trăit aici. Pentru timpul nostru, putem ușor imagina ferocitatea vieții sociale, cu o exemplificare din sfera multinaționalelor ori, dacă nu mai dihai, prin jungla din instituțiile susținute din bani publici.
Eu, însă, am văzut altceva. Mai exact, și eu sunt Macbett. Și nu doar eu, anonimul. Omul obișnuit, amabil, cu zâmbetul cât toată fața, cu ochi senini și glas blând. E de ajuns să spun ca Macbett: "Da, da, dreptatea e de partea noastră!" Într-un timp în care nuanțările relativismului s-au însoțit de o mai echitabilă ponderare a cuvântului, a opiniei, coagulările sociale pe un adevăr sau altul, pe o fațetă sau alta a unui același adevăr, au degenerat repede spre exclusivism tot mai grosier, gata să capete forme agresive. Taberele au uitat de îndreptarea "păcătosului", cerând direct eliminarea. Totul în baza unei nestrămutate încrederi într-un prezumtiv adevăr, al NOSTRU!
Așa cum, rememorând începutul spectacolului, cu Glamiss (Áron Dimény) și Candor (Lóránd Váta), gulere albe cu serviete, avem un amestec ideologic despre conducerea unei societăți (nu lipsesc aluziile la ipocrizia comunismului): vezi aparent banala critică a "impozitului". Candor: "Să facem noi dreptate". Glamis: "Să domnim noi în locul lui". Poți prelua în cheie ironică, te poți gândi la Conu' Leonida, dar cu certitudine e vorba de timpul prezent de la prima la ultima secundă. Absurdul artizanului Ionesco se însoțește de suprarealismul lui Purcărete. Peste spectatori năvălesc trupe de asalt (pentru cine a trăit emoțiile '89 - '90 poate introduce și acea istorie în ecuație) și se declanșează răsturnările cascadate.
Eleganța pardesielor este dublată de cea a uniformelor militare. Cruzimea umană răzbate astfel mai puternic. Soldatul cu trupul gol plin de sânge, cu sulița străpungându-i pieptul, pare anacronic. E o relicvă a unui trecut pe care-l credem depășit. Macbett se folosește de un mic pistol, are niște foarfeci, dar esența gestului e aceeași, de când lumea. Banco este un nou Abel iar chipul cu care îl propune Gábor Viola este, de asemenea, perfect încadrat în tipologie. Este prietenul care nu-și condiționează ajutorul. "E tovarășul meu, prietenul meu, fratele meu. E om de cuvânt!"
Nimic nu e fals în atitudinea lor. Loialitatea lui Banco și ingenuitatea lui Macbett sunt elemente cheie în spectacol. Drama apare tocmai prin zguduirea acestui fundament moral. Cutia Pandorei nu are nevoie decât de o fantă. "Pandora" este Lady Duncan iar Andrea Vindis o înfățișează cu forță, riguros, de-a dreptul opac eficient. Zâmbetul ei, lumina chipului, atât cât să-și exercite influența cu care e mandatată în misiunea încredințată de nenumita putere. Metamorfoza vrăjitoare-Lady (Duncan / Macbett ține de ludic) este ilustrativă pentru mirajul cu care suntem toți încercați. "Privește în tine dorința cum se înalță și ambiția cum arde mocnit, se dezvăluie și te aprinde."
Anikó Pethő și Eszter Román sunt impasibile în exercițiul funcțiunii. Valiza fiecăreia este și o cutie a Pandorei, este și echivalentul cozii de mătură a vrăjitoarelor, este și un simbol la Ionesco.
Interesantă este propunerea pentru Duncan. Pe de-o parte Ionesco transformă personajul din victimă în personificarea monarhului absolut. "Statul e el" se regăsește în fiece referință a răzvrătiților (impresionantă repetiția acelorași replici când noul cuplu de răzvrătiți își coagulează transformarea), așa cum există și replica ironică la ceea ce, utopic vorbind, ar trebui să fie comunismul (teribilă replică!): "Vă mulțumesc încă o dată tuturor celor, vii și morți, care mi-ați apărat tronul... care e și-al vostru."
Complexitatea lui Duncan rezidă, din nou, în chiar distribuirea lui Miklós Bács. Jocul său rafinat aduce mereu un strat de naivitate, lesne amăgind mulțimea și surprinde prin absurdul manifestării cruzimii. "Se cuvine ca soldații care au luptat de partea lui Candor să fie executați după el. Nu sunt mulți: 137.000, nici prea mulți, nici prea puțini."
Și taman că Ionesco îl face realist, pentru că un tiran are și latura umană vizibilă, prilej de cramponare în atitudine a multor oameni. Miklós Bács oferă acest amestec de înțelesuri. Personajele ce se răzvrătesc îl critică dar loialitatea o primește firesc, tămăduirea o acordă magnanim (Purcărete alege să uniformizeze chipurile tămăduiților, chiar un chip grotesc). Relația cu Lady Duncan e comică și, desigur, orice tiran sfârșește caraghios.
Iar umorul nu lipsește niciodată de la Silviu Purcărete, textul lui Ionescu servindu-l fără cusur. Jocul merge până la ilustrarea repetitivității istoriei prin suita tablourilor tiranilor, condusă spre atitudinea jucăușă a unor mari spirite (Einstein, Chaplin), spre a încheia cu Ionesco și, spumos, cu Tompa Gábor, directorul teatrului comanditar.
Iar jocul artei sublimează în fabuloasa interpretare a vânzătorului de limonadă. Melinda Kántor este bufonul de la curtea regelui, este Charlot, este omul simplu, inocent, prins în vârtejul aspru al istoriei. Ochii mari, -mirarea fără capăt în fața nesfârșitului ciclu de Cain și Abel-, echilibristica devenită o adevărată artă a supraviețuirii cu o tavă plină de pahare din care nu se pierde niciun strop. Melinda Kantor revarsă poezie într-un spectacol burlesc menit să ne reamintească apetitul pentru vanitatea crudă a impunerii propriei dreptăți.
Apariția Deus ex Machina a moștenitorului mai crud decât toți, -vdarwinismul rafinează instinctul acesta -, face din Macol, în interpretarea lui József Bíró, un soi de Dandanache fără pic de zâmbet, chiar dacă inerția ne împiedică să-l luăm în serios.
Spectator fascinat, ce eram, în primul rând, uitasem de faimosul final, despre care se vorbise, al demontării decorului încă din prima parte a tiradei noului tiran: "Da, acum că țin în mână sceptrul, am să arunc al înfrățirii dulce lapte-n iad și am să spulber pacea lumii, nimicind unirea pe pământ. Voi începe prin a face din regatul ăsta un imperiu - iar eu îi voi fi împărat. Super-alteță, super-sire, super-majestate, împărat al tuturor împăraților."
Simbolul prăbușirii zidurilor, al reînnoirii peisajului, a timpului, fără ca structura de Cain și Abel să se schimbe vreun strop, te poate urmări.
Pe Silviu Purcărete l-am revăzut în Antonin Artaud. Familia Cenci și abia asta mă pune serios pe gânduri.
(foto: Albert Dobrin)