Am intenționat să fiu organizată, să scriu în fiecare seară, eventual să se lege cronică după cronică. Apoi mi-am dat seama că nu-i de mine. De ce aș vrea să fiu disciplinată, nu scriu procese verbale, scriu despre ce îmi place și ce nu, despre o experiență în care teatrul e labirintul, iar eu mă opresc din loc în loc, sunt un spectator cu propriul meu fir. Nu mi l-a dat nimeni, îl torc singură.
A început, așadar, Festivalul Shakespeare după patru ani, o ediție a treisprezecea amânată de împrejurări, și, cu atât mai mult, așteptată. Încep această cronică live, la Teatrul de Vară din parc unde urmează să se întâmple chiar Visul unei nopți de vară, o reprezentație a Teatrului Național Aureliu Manea din Turda. În 2022 festivalul s-a deschis cu o lună mai târziu decât de obicei și abia azi mi-am dat seama de ce nu sunt magnolii și lalele ca în 2018, ci milioane de flori, soc, trandafiri, caprifoi. Natura mea poetică n-a calculat corect.
De la deschidere, mi-aș aminti de expoziția de rochii elisabetane, un fel de mașinării complicate de tortură, de discuția argumentată pe această temă. Cum se poate vedea normalitatea unor femei, cum eu văd doar nebunia, cum se poate vedea eleganța, cum eu văd doar disperarea. Privind celebrele gulere, mi se făcea tot mai cald și îmi lipsea tot mai mult evantaiul uitat acasă. S-au făcut poze, intrai în cadru fără să vrei. Mai erau în foaier picturile Cristei Bilciu, reunite în expoziția Purcăriada. Purcărete avea în cap un vulcan, ceea ce explică atât de multe lucruri. Am zăbovit ceva și în fața expoziției de carte veche, Biblii și ediții Shakespeare valoroase, adunate de Emil Boroghină de prin lume.
Am fost curioasă să merg să văd ce se face la atelierele de teatrologie susținute de profesorul Octavian Saiu. M-a prins în cercul ei atmosfera de la Valletta Towers, aș fi vrut să fiu și eu studentă la teatrologie, am ascultat tineri mai timizi sau mai îndrăzneți și am plecat de acolo cu crenguța de caprifoi din mâna lui Octavian Saiu, pe care am teleportat-o direct într-o poezie, adică asta:
Saiu și mâna Maicii Domnului
nu m-am gândit nicio clipă că e caprifoi
mâna Maicii Domnului o trecea delicat pe
sub nas simțeam parfumul odată cu el și
da era un sentiment era bine în locul
ăla dintr-o veche fabrică unde se vorbea
despre Brecht și Stanislavski
răspundeam ce mă pasionează și cum mă cheamă
și eram doar Ana o fată oarecare cu un singur
n pe o scenă oarecare scena doi mi s-a zis
a fost o zi însorită era cald și aș fi vrut să
fiu studentă să strig tare fiecare răspuns
să dorm pe burtă sub o tufă de caprifoi un
tumul rotund însorit și greu
tristețea trecea prin frunze un vânt răbdător
un secretos și un viclean un peripatetic
săltând pe mare sus jos pe unde trec într-o
barcă fără pânze e aleatoriu cu pânze era
cacofonie fără nu e dar ce sentimental ar fi fost cu
și caprifoiul mi-a apărut brusc în față
înțelegi tu brusc i-am analizat parfumul cu
toți analizatorii chiar e greu pentru că era
cald și cerul albastru și norii albi
La un moment dat, am văzut Furtuna, la un alt moment dat, am început să scriu o cronică despre și, la încă un moment dat, am uitat că nu am terminat-o. Și nu vreau să o mai termin, gândind că i-am găsit esența, acolo e o poveste fără sfârșit cu o cronică fără sfârșit, cum altfel?
Ada Milea a găsit una dintre cele mai fermecătoare modalități de a face spectacol. Furtuna lui Shakespeare îmbină coerent și armonios muzica și jocul actorilor, demers care duce la un adevărat deliciu artistic. Și ce bine sună Furtuna! Un umor fin se revarsă din microfoane, din marea colorată, de peste tot, se află în sală și te înconjoară, te face să te simți bine. Ce frumoasă e Miranda în colanți și cum își schimbă ei toți microfoanele, încât ți se pare că fiecare microfon știe el ce știe, este fiecare un personaj. Și mai e Ariel care plutește peste tot, de ce să nu plutească, doar suntem aici, printre zâne, printre spirite magice, legăm prietenii, suntem împreună. Caliban a fost redat civilizației, un monstru domesticit care n-a cerut să fie domesticit și se revoltă pentru că are idei, așa este, oferi un dar cuiva, te aștepți să-ți fie recunoscător și nu te mai gândești că tocmai asta i-ai dat, ideea de a ți se împotrivi. E o lume liberă. Ce simplu e pentru Lucian Iftime să fie Stephano, Prospero și Regele, fără să-i încurcăm! Se face totul pe față. Se țin niște ochelari în buzunar și se schimbă încă vreo câteva obiecte și, iată, că totul s-a aranjat. Ce sincer îl privește Miranda pe Stephano, cum se îmbină vocile lor! Insula tresaltă de viață. Aici naufragiază cine trebuie, nu se pierde nimeni, se face un stagiu, se capătă experiență. Doar Caliban se trezește stăpânit și nu-i place deloc. Marinarii care au naufragiat sunt atât de beți, atât de veseli, dar dacă e vorba de o nemulțumire, de o primejdie sunt gata să reacționeze, sunt turma, sinergia.
Am văzut spectacolul pe 21 mai 2022, azi e 5 iulie, vreau să prind ideea "principală". Am în cap un rezumat, nu amănunte, o privire generală, multe superlative. Shakespeare nu e altceva pentru Ada Milea, e același, atât de muzical, un caraghios, un bufon bine dispus, un încurcă lume. Tot împletind fire, tot lăsându-te să te descurci, acțiunea se limpezește, dreptatea se restaurează, finalul e fericit și nu e marca Hollywood. Ada Milea despre propriul spectacol: "Furtuna aceasta are la bază o replică a unuia dintre personaje (Caliban): "Insula e plină de zgomote, ecouri și-armonii, dar nu fac rău, fac bine. Câteodată, îmi susură-n ureche parcă mii de instrumente mici și calde, sau sunt voci amețitoare..." (trad. Cristi Juncu). Mi-am imaginat că mai mulți actori (care îl interpretează pe Ariel) ar putea construi o "insulă de sunete" și, în timp ce îi acompaniază pe ceilalți, să pară că influențează percepția tuturor asupra realității. Scenograful Andu Dumitrescu, extrem de creativ, ne-a propus spații reale și virtuale generoase: o "junglă" de microfoane, cabluri, instrumente, camere video (cu imagini live) și proiecții (în care, uneori, cântă / joacă umbrele actorilor). Piesele muzicale au început să profite de posibilitățile tehnice și s-au concentrat mai mult pe visele din interiorul viselor personajelor care "nu-și mai dau seama ce e vis și ce nu". Actorii au contribuit enorm la forma și conținutul pieselor muzicale."
Adică joc, o dispoziție ludică antrenează emoția cu sinceritate. Actori și spectatori, cu toții naufragiați pe o insulă locuită de sunete care leagă toate culorile de lucruri, care dau consistență verbului "a ști". Un loc în mijlocul valurilor unde Prospero este marele maestru vrăjitor, un dirijor al spiritelor insulei, un dirijor al tuturor destinelor.
Ei, cam asta a fost vara trecută. E toamnă acum, chiar mijloc trecut de toamnă, mai e puțin și începe FNT. Sunt alte premiere, luminile se sting încet pentru că pe scenă se aprind din nou, cu alte emoții, cu aceleași aplauze.