În ziua patru m-am lăsat purtată de zefirul celor de la Red Hot Chili Peppers și am decis să renunț la formalități, la laptop și la scrisul frumos în Word. Am început să îmi redactez articolele în notițele de la telefon. Pe drum spre festival, în autobuz, în port, pe marginea apei, la coadă la intrarea în sală sau pe terasa restaurantului italian la care am mâncat. Am fost surprinsă să constant că, așa cu întreruperi și fără intimitatea spațiului meu personal, am scris mai mult din plăcere și mai puțin din constrângerea atingerii unui anumit număr de cuvinte pe care singură mi-l impun.
Așa e viața la Cannes. Încerci să le faci pe toate. Să vezi filme, să scrii, să citești ce au scris alții, să te bucuri de soare și plajă și, dacă se poate, să dormi și să mănânci cât de cât decent. Poate se întâmplă câte o minune și apuci să te mai vezi cu vreo cunoștință care s-a nimerit să vină și ea pe Coasta de Azur. Dar aș fi prea snoabă să mă plâng. Ce îți poți dori mai mult de la viață și de la "job"?
Ziua patru a venit la pachet cu cele mai multe filme. La prânz, la ora 14:00, am ajuns la Salle Debussy pentru proiecția lungmetrajului japonez Plan 75, în prezența echipei. Greu cu rochiile de gală, una dintre actrițe a avut dificultăți încercând să urce singură scările către scenă. După ce toți au ajuns cu bine în fața ecranului, a urmat un discurs în japoneză-franceză care m-a lăsat la fel de în ceață ca înainte. Apoi a început proiecția unuia dintre filmele japoneze care au ajuns la Cannes în ultimii ani.
Plan 75, al doilea lungmetraj al regizoarei și scenaristei Chie Hayakawa, pleacă de la o premisă extrem de interesantă. Un bărbat în vârstă se sinucide pentru a trage un semnal de alarmă în ce privește îmbătrânirea excesivă a populației Japoniei. Ulterior, Guvernul implementează Planul 75, în care cetățenii peste 75 de ani se pot "înrola" voluntar într-un program de eutanasiere, ce le oferă hoteluri luxoase, spa, bani și un prieten timp de un sfert de oră pe zi, ca mai apoi să îi neutralizeze pentru un scop nobil, spre bunăstarea patriei și a generațiilor tinere care vin din urmă.
Hayakawa propune spre dezbatere o problemă morală și filosofică. Cât de mult din viață se află cu adevărat sub controlul nostru și cât ar trebui să se afle? Suntem în măsură să decidem când e timpul să adormim pentru ultima dată și sunt alții în măsură să ne manipuleze în luarea acestei decizii? Ce simțim când știm cu certitudine că se apropie sfârșitul? Și ce se întâmplă dacă, pe parcurs, ne răzgândim?
Pe lângă toate acestea, filmul prezintă cu acuratețe organizarea și punctualitatea japonezilor, rigurozitatea lor în ducerea unei sarcini la final și simțul lor civic, uneori dus la extrem. Practici care multor societăți europene le lipsesc din plin. Dar, din câte se pare, aceste valori și principii pot fi periculoase. Nu putem decât să ne întrebăm: noi cât de departe am fi dispuși să mergem pentru un viitor mai optimist?
Eu una am zis că trebuie să-mi ascult măcar un principiu și să iau notițe la filme. Poate așa reușesc să mă concentrez mai bine și nu mi se mai închid ochii, că și în ziua a patra, cu nouă ore de somn la bord, am riscat să ațipesc în sală de câteva ori. Așa că după finalul proiecției, am dat o fugă până la buticul oficial al festivalului pentru a-mi lua un caiet și un creion. Și un magnet și o carte poștală și un evantai. Că așa e când faci cumpărături. Doar că mademoiselle de la casierie mi-a pus pe bon două evantaie în loc de unul. Până m-am prins eu pe ce am dat atâta puhoi de bănet, mai aveam 10 minute să ajung la Salle Buñuel. M-am întors. Și aș fi prins și proiecția dacă în cele trei zile în care m-am perindat prin festival, aș fi învățat cât de cât zona. Dar orientarea mea în spațiu scârțâie, așa că m-am pierdut. Am încercat să fac eu o românească, să conving securitatea să mă lase să intru pe altă parte în clădire, dar de data asta nu mi-a ieșit. Așa că m-am resemnat că am pierdut biletul și am început să explorez.
Încercând să ies la plajă, am ajuns la birourile în care au loc negocierile pentru drepturile de distribuție ale filmelor și o grămadă de alte treburi administrative care îmi sunt complet străine. Am făcut o poză și m-am grăbit să ies de acolo.
Într-un final am aterizat pe nisipul fierbinte. Mi-am ales un loc mai departe de mulțime, mi-am întins geaca, că prosop nu aveam, și am început să citesc numărul zilei din Variety. Stăteam culcată, cu revista deasupra capului ca paravan pentru soare. După o vreme, am simțit că umbra se face mai mare. Am lăsat publicația jos ca să mă dumiresc. Aplecat spre mine, stătea un bărbat de la securitate care mi-a bâiguit ceva pe franceză. L-am privit confuză, am clipit de două ori. M-a privit și el confuz, a clipit și el de două ori. "English, please?". S-a prins că trebuie să schimbe registrul lingvistic și m-a rugat, politicos, pe englezește, să-mi mut reședința de vacanță laolaltă cu toată "plebea", pe partea cealaltă de plajă. Nu mi-am dat seama că deja începuseră să pună scaune pentru Cinéma de la Plage. Câțiva metri mai încolo, un grup de sud-americani organizaseră un concert ad-hoc și cântau din toți rărunchii. M-am mutat totuși, n-aveam de ales. Mi-am pus căștile pe urechi și am încercat să citesc în continuare.
Apoi am văzut încă două filme. Despre ele aflați în articolul următor. Până atunci mai învăț să zbor pe zefir, ca să nu mai pierd și alte proiecții.