Dar de la VR la realitatea-realitate, Animal Crossing, iată o piesă pe atât de prezentă în spațiul nostru cultural românesc, pe atât de invizibilă. Invizibil ca o graniță mentală, pe care nu o vezi dar pe care o porți mereu cu tine. De fapt, ca niște granițe, pentru că sunt mai multe și mai complexe, ca niște unde pe care le vezi în filmele de acțiune doar atunci când e declanșată alarma. Un text scris de Victor Dragoș, regizor și fondator Asociația Solidart, Teatrul Basca, Animal Crossing vine dintr-o nevoie de a scoate la lumină probleme ignorate. De aici și ideea piesei care s-a născut în urma întâlnirii lui Victor cu Hamoude, pe atunci refugiat sirian, care în timpul conversației a spus: "Mă simt de parcă noi, refugiații, avem mai puțină libertate decât animalele sălbatice. O căprioară poate traversa liberă frontierele." Și asta a fost. Nu încercând să schimbe lumea, ci încercând să aducă puțină empatie într-o societate fragmentată, chiar dată declarativ tot mai tolerantă. Tot mai tolerantă atâta timp cât poveștile rămân povești, acolo, undeva departe de granița ta. Victor Dragoș, împreună cu Andrei Ursu, autor dramatic și scriitor, au început să lucreze la această idee. Se întâmpla atunci, înainte de altă criză, cea pandemică. O problemă de atunci, la fel de prezentă în acest "acum" pe care îl trăim împreună dar diferit, cu toții.
Ajunsă și eu la avanpremiera din 15 mai 2022, care se întâmpla în curtea spațiului cultural FABER, am avut surpriza să prind ultimele locuri. Curtea era deja plină. Și se juca doar avanpremiera. Mă întreb cum va fi la premiera din 27 mai 2022, care va avea loc în curtea Garnizoanei Timișoara, în cadrul Festivalului TESZT 2022. Cert e că mă duc din timp de data asta, poate prind un loc mai în față. Pentru a fi față în față cu cei doi actori, de fapt trei: Costa Tovarnisky, Robert Copot și Ana-Maria Ursu, care are la un moment dat o intervenție de dans contemporan. Interesantă această combinație care, după cum spune Ana-Maria, reprezintă "călătoria unui om invizibil care are amintiri, frici și speranțe. Celălalt este cel pe care nu-l cunoaștem dar îl judecam. Fiecare dintre noi este Celălalt." Dar despre ce poate fi vorba într-o piesă ca un singur dialog dintre Sandu și Sanyi, care fac parte dintr-o echipă de supraveghere pe granița româno-maghiară și care-și duc veacul într-un post de pază în apropiere de Beba Veche, adică la granița dintre România, Ungaria și Serbia? Și iată acest clasic de situație pe care îl cunoaștem mai mult sau mai puțin toți cei care trăim în acest spațiu din proximitatea granițelor: un român și un ungur, împărțind țuică sau o palinka, prejudecăți legate de politic, cultural, femei, animale, UE și așa mai departe. Ping-pong-ul de replici este pe atât de savuros, pe atât de dureros, cumva jenant. Pentru că simțim cum râdem dar n-ar trebui și că acceptăm ca status quo situații de neacceptat. Dar da, n-ai cum să nu răzi la replici precum "viză pentru clisă" (clisa, pentru cei care nu sunteți din Banat, este slănina de porc, foarte folosită după procesiuni de genul "tăierea porcului", o procedură încă tradițională în satele din România). Dialogul decurge spumos între cele două personaje atât de recognoscibile și atât de ușor de înțeles în acel context monoton, de iarnă întunecată și friguroasă. Doar că, la un moment dar, prinși de discuție, cei doi nu observă trecerea unei refugiate și deci cuprinși de panică și aflați sub influența țuicii a tot compătimitoare, acțiunea degenerează atunci când Sanyi trage cu arma în direcția refugiatei. Și de aici, o odisee prea puțin cunoscută dar atât de prezentă în câmpul nostru: problema unui sistem în care suntem prinși fie că ne revoltăm sau nu. Un sistem pe care-l agreăm tacit, prin non-reacție. Sau tocmai prin reacție. Pentru că, într-un final, suntem cu toții de o parte sau de alta a unei granițe.
Dar am să vă las să descoperiți de la sursă. Pentru că iată ce spune Victor despre piesă, după un set de întrebări trimise la ceas de seară:
Manuela Anghelescu: Ce însemnă pentru tine personal problematica graniței?
Victor Dragoș: Când aveam vreo șapteșpe ani am început să mă interesez serios care sunt demersurile pentru a renunța la cetățenie și a deveni apatrid. Mi se părea atât de absurdă ideea asta de a face diferențe între oameni în funcție de niște linii imaginare trasate aleator pe o hartă încât eram hotărât să fac tot ce pot pentru a nu mai face parte din sistemul ăsta. M-am documentat cât am putut, am vorbit chiar și cu o prietenă avocată și încet încet mi-am dat seama că e prea complicat și la vârsta aia nu eram dispus să renunț la privilegiile pe care mi le oferea pașaportul românesc și să mă avânt într-așa o bătălie cu sistemul. Am uitat după un timp pornirea asta rebelă din adolescență dar sentimentul ăsta de injustiție complet aleatoare a rămas undeva în mine. Nu s-au schimbat prea multe de atunci, în continuare mi se pare la fel de absurdă separarea asta artificială a oamenilor în funcție de cui plătesc taxe, cărui stat "aparțin".
M.A.: Dar cea a emigrației? (Poate un scurt istoric personal legat de unde a început ideea ta de a dezvolta și de a trage un semnal de alarmă în sensul respectării statutului de refugiat)
V.D.: Oamenii au picioare ca să se miște, dacă era să stăm pe loc am fi dezvoltat rădăcini. Migrația stă la baza dezvoltării speciei umane (și a celorlalte viețuitoare, de altfel) dintotdeauna. Mi se pare ipocrit să ne imaginăm că toate migrațiile de la începutul timpului au fost ok până acum 100 de ani iar acum evoluția noastră e completă și trebuie să rămână fiecare acolo unde s-a născut. Oamenii au migrat dintotdeauna și vor continua să o facă, fie că ne place fie că nu. Tot ce putem face e să acceptăm această realitate și să căutăm modalități de conviețuire cât mai ok, să profităm de pe urma diversității speciei umane și a diferitelor culturi cu care ne întâlnim. Ca artist a început să mă preocupe mai mult subiectul ăsta acum vreo 10 - 11 ani când de-abia începeau să vină în România migranți din Orientul Mijlociu. M-a șocat discursul public și în special relatările din mass-media unde migranții erau cu toții portretizați ca niște infractori care au trecut fraudulos frontiera, fotografiați aliniați în fața dubei de jandarmerie, prinși în flagrant pe frontieră... Cum e oare posibil ca o țară întreagă în care aproape fiecare are o rudă, un prieten, un vecin care a fugit din România înainte de '89 să nu vadă drama din spatele acestor oameni, motivele care îi fac să fugă, visele și fricile cu care călătoresc? Cum putem uita atât de repede că aceeași frontieră era trecută la fel de ilegal în sens invers în urmă cu 30 de ani? Cum să nu vedem că milioane de români pleacă la muncă în vestul Europei pentru o viață mai bună, fără să fie amenințați de războaie sau de regimuri totalitare? Sunt peste 350.000 de copii în România care cresc cu cel puțin unul din părinți plecat în străinătate. În 2015 sau 2016 România a fost a doua țară ca număr de migranți în Europa, depășiți doar de Siria iar la noi nici măcar nu era război.
M.A.: Legat de discriminările de nație și de gen, s-a schimbat ceva (legat de percepție) în România / Timișoara de când ai plecat cu familia în Franța?
V.D.: S-au schimbat multe în ultimii doi ani, în primul rând din cauza pandemiei și a războiului din Ucraina. Nu aș ști să dau un verdict, e mai bine, e mai rău? Din păcate discriminările de nație și de gen cum le numești (dar nu numai) sunt extrem de instrumentalizare politic, nu doar în România, ci în întreaga lume. Și nu de ieri de azi, ci de secole. E cel mai ușor să convingi un grup de oameni că le merge rău din cauza altora și nu din cauza celor care îi conduc și a modului de organizare socială, economică și politică. Creezi un dușman exterior imaginar și îi poți pune în cârcă toate nenorocirile. Cât despre schimbări, cred că pandemia ne-a schimbat pe toți enorm și nici măcar n-am avut vreme să ne dăm seama cum că a și început războiul. Unii au devenit mai conștienți de fragilitatea vieții, alții de manipularea sistemului, alții de nevoia de contact uman și de apropiere... dar toate astea așa din zbor, fără să avem timp să se așeze, să tragem concluzii sau să luăm decizii. Nu am nici eu o concluzie deșteaptă, cred doar că mulți oameni și-au pus multe întrebări. Apoi, de la începutul războiului din Ucraina am fost sincer impresionat de valul de solidaritate și de empatie față de refugiați. Refugiați... E incredibil cum cuvântul ăsta atât de încărcat de conotații negative și-a schimbat sensul în câteva luni. Mă bucură asta dar nu pot să nu văd ipocrizie când apar brusc refugiați de mâna întâi și refugiați de mâna a doua în funcție de culoarea pielii, religie și sex. Îți răspund aici și la următoarea întrebare, dacă am vrut să transmit ceva subtil cu acest spectacol. Deși textul e scris în 2018, pentru mine a căpătat cu totul alt sens acum. M-aș bucura să fie începutul unui dialog despre cum putem să ne extindem solidaritatea asta minunată care a explodat odată cu războiul din Ucraina fără să ținem cont de proximitatea războiului sau de culoarea pielii. Cum poate oare să ne pese și de ceea ce se întâmplă la distanță și credem că nu ne poate afecta direct? Nu am vrut să transmit nimic subtil dar m-aș bucura dacă reușim să punem niște întrebări cu spectacolul ăsta.
M.A.: Care este utilitatea acestei piese, pe lângă calitatea artistică incontestabilă?
V.D.: În general cred că teatrul are rostul de a pune întrebările potrivite în momentele potrivite. Sper că reușim să facem asta cu Animal Crossing. Nu avem concluzii, nu avem soluții. Cel puțin nu în spectacol, fiecare individual cu siguranță ne imaginăm cum ar arăta o lume mai bună. Dar nu cred că rolul teatrului este să fie util ci din contră, trebuie să fie incomod și să deranjeze ca să ne putem pune întrebări pe care altfel poate că nu ni le-am pune.
M.A.: Te rog dezvoltă conceptual momentul Anei-Maria Ursu, ca intervenție în piesă.
V.D.: Împreună cu echipa de la Basca, mult timp înainte de a scrie textul ăsta ne-am tot gândit să facem un spectacol despre refugiați. De fiecare dată ne blocam în faptul că încercam să vorbim despre niște oameni pe care nu îi cunoaștem și personal mi se pare incorect să încerci să prezinți viața și suferințele cuiva atât de departe de tine. Asta cred că m-a și motivat să scriu textul ăsta: am găsit o formulă de a vorbi despre refugiați fără a vorbi în locul lor. În schimb, sunt doi polițiști de frontieră, un român și un ungur, care dezbat tot ce poate fi dezbătut într-un stil care cred că ne caracterizează pe mulți: fotbal, politică, migrație, romi, femei, lgbtqi+ etc. Lor ne-am permis să le dăm voce pentru că sunt de-ai noștri, îi cunoaștem. Personajul Anei din spectacol se intitulează "Celălalt", e cea despre care nu știm prea multe chiar dacă trece pe sub nasul nostru. Așa că am ales ca acest personaj să se exprime în cu totul alt limbaj, diametral opus față de realismul brut (uneori poate chiar burlesc) al celor doi polițiști. "Celălalt" e un personaj care se exprimă prin mișcare și dans, fără cuvinte. Emoțiile exprimate prin dans cred că sunt mai aproape de trăirile generale pe care le avem cu toții și mai departe de subiectivitatea cuvintelor. "Celălalt" e femeia migrantă care merge pe jos sute de kilometri, e copilul care se îneacă în Mediterană, e tatăl care aleargă prin pădure cu copilul în cârcă până când copilul îl sufocă cu strânsoarea lui, e adolescenta care înoată și trage după ea barca plină de oameni. Sunt toți cei ale căror povești nu le cunoaștem și poate nici nu le vom cunoaște vreodată.
Și un scurt insight de la Andrei Ursu:
"Mesajul ar fi că e mult mai ușor să ajungi să-ți urăști aproapele atunci când nu-i cunoști povestea. Însă, cu cît afli mai multe, s-ar putea să descoperi că dintr-o dată nu-ți mai vine atât de ușor să urăști. Sincer nu știu cum va reacționa publicul, și nici nu-mi doresc să reacționeze într-un anume fel. Important e să reacționeze! Mi-ar plăcea dacă ar sta un pic să se gândească, după spectacol, cum ar fi să se trezească noaptea, cu niște indivizi în uniforme negre bătându-le în ușă. Să afle de la respectivii că au 24 de ore să plece cât mai departe. Să trebuiască să străbată mii de kilometri, și să riște totul ca să ajungă într-un loc străin, unde nu-i vrea nimeni. Cum s-ar simți? Să nu mai aibă un loc al lor, pe care să-l poată numi "acasă"? Sincer, aici cred că Victor îți poate răspunde mai bine - piesa a fost inspirată de un tânăr refugiat pe care l-a cunoscut la Berlin. Băiatul era dansator. Momentul cred că e cumva dedicat lui. Personal, voiam să transmit că e foarte ușor să urăști - nu necesită absolut niciun efort. Te învață discursurile politice și politicienii aferenți. Să iubești și să înțelegi e cu mult mai greu, mai complicat și mai solicitant. Și o înveți pe propria piele."
Acestea fiind spuse, așteptăm să se facă lumină. Mai ales în inimile noastre. Și, desigur, sunteți așteptați la premieră, pe 27 mai 2022, în curtea Garnizoanei Timișoara, în cadrul Festivalului TESZT 2022.
Animal Crossing
de Andrei Ursu și Victor Dragoș
cu Ana-Maria Ursu, Costa Tovarnisky, Robert Copot
Coregrafie: Beatrice Maria Tudor
Muzica: Mehdi Aminian
Decor: Lia Pfeiffer, George Sava
Regia: Victor Dragoș
Design grafic: Ana Kun
Foto: Adrian Danciu.