Spectacolul începe cu Candor și Glamiss, politicieni de rang înalt care se plâng de regele Duncan, de lăcomia, lipsa de respect pe care acesta le-o arată, destrăbălarea în care trăiește. Complotează să-l doboare. Macbett și Banco sunt de același rang, doar că ei sunt fideli regelui, pe care îl laudă. Un tablou enorm al regelui este descoperit de o mică cortină centrală din decor. Toți de închină ca la sfintele moaște, indiferent de ce gândesc.
Un război începe, declanșat de Candor și Glamiss. Soldați înarmați cu puști și în costume antitero pătrund în scenă coborând din spatele sălii, pe un fundal sonor de război. Efectul e puternic, neobișnuit pentru un spectacol de teatru. Macbett și Banco conduc armata regelui, în timp ce acesta se ascunde, dovedindu-și lașitatea, dar își trimite soția, pe Lady Duncan, să afle vești. Aceasta ajunge pe front în momentul victoriei. Învinșii sunt decapitați, Macbett este răsplătit cu moșii și titluri, Banco cu nimic. Prietenia lor nu este afectată, și ajung, ajutați de întâlnirea cu vrăjitoarele care le prorocesc viitorul, la aceleași concluzii ca cei pe care tocmai îi învinseseră. Una dintre vrăjitoare ia înfățișarea lui Lady Duncan și li se alătură într-un complot contra regelui Duncan. Acesta va fi înlăturat în timpul unei ceremonii în care vindecă cu sceptrul bolnavi. Este decapitat, iar Macbett devine rege. Banco se îndoiește de prietenul său ajuns suveran și acesta îl omoară. În timpul ceremoniei încoronării și al nunții cu fosta Lady Duncan, Macbett înnebunește. Lady Duncan apare în scenă dezvăluind că a fost închisă în pușcărie și că una din vrăjitoare i-a luat înfățișarea. Toți mesenii se revoltă împotriva lui Macbett și cele două condiții aproape imposibile pe care le puseseră vrăjitoarele pentru înlocuirea lui, se îndeplinesc. Dacă nu le știți deja de la Shakespeare, vi le las spre surpriză pentru când vedeți spectacolul.
Purcărete folosește cele mai diverse mijloace pentru a ridiculiza personajele și pentru a favoriza comicul situațiilor. Decorul impunător și gri, cu o mică fereastră situată la înălțime, de unde regele citește de pe o fițuică discursuri incoerente, capătă o notă de cabaret prin cele trei intrări cu beculețe si draperii roșii folosite ca intrări / ieșiri din scenă. O trapă centrală este când ascunzătoare a regelui laș, când groapă în care se aruncă capetele celor condamnați la moarte, când ușa pușcăriei din care iese Lady Duncan după ce este eliberată de vrăjitoare. Vânzătorul de limonadă este un Chaplin întruchipând poporul neputincios care încearcă să supraviețuiască vremurilor. Și Macbett și Banco îl împușcă, pe rând, pentru că le deranjează discursurile. Soldatul care, precum cetățeanul turmentat, nu știe de ce parte a luptat în război, este o apariție care se vrea comică. Plin de sânge și dezbrăcat apare în scenă străpuns de o lance uriașă. Mesagerul care aduce vești proaste este de acord că merită să moară și pleacă să se decapiteze singur (într-o modificare față de textul original). Iese din scenă fără cap și revine mai târziu să îl recupereze și să îl pună la loc. Scena în care regele vindecă bolnavi atingându-i cu sceptrul și repetându-le că sunt vindecați dacă cred acest lucru, are și ea o intenție comică. Cu toate astea comicul nu se produce. Cu excepția intrării în scenă a soldaților, spectacolul nu produce emoție. E chiar un sentiment de frustrare această așteptare continuă a ceva ce ar putea salva situația. Se poate să fie prezența războiului real de la granițele noastre, sau faptul că spectacolul este în limba maghiară și referințele la politica internă nu produc efectul scontat, cert este că atmosfera este plată. Nici partida de tenis dintre Macbett și Banco, nici scena finală în care Macol, care rămâne pe scenă citindu-și declarația de suveran, în timp ce decorul se demontează, actorii s-au schimbat și cineva trebuie să vină să îl ia pe sus, ambele referințe la șefi de stat sau prim-miniștri români contemporani, nu reușesc să provoace decât câteva zâmbete.
Folosirea spațiului este ingenioasă. Prin scoaterea a două scaune pe mijlocul sălii se creează o cale de acces suplimentară către scenă, pe lângă scările laterale. Intrarea și ieșirea personajelor pe cele trei căi cresc dinamismul jocului. Fundalul sonor contribuie prin ritmurile interbelice și prin intervențiile distonante la atmosfera de cabaret.
Textul lui Ionesco are meritul de a acoperi toate sistemele politice cunoscute. E plauzibil pentru monarhie, totalitarism, iliberalism, cât și pentru democrațiile emergente, ca cea românească. Purcărete face modificări minime asupra textului, căutând doar o potențare a similitudinilor cu societatea noastră. Totul e corect, bine dozat. Dar spectacolul pare prăfuit, ca o pagină de arhivă. Să fie oare cel mai bun spectacol al stagiunii 2020 - 2021?