Priveam la chipul său bronzat, un chip bătut de vânt, ca al unui marinar. Juca afară, înaintea începerii unui spectacol din sala mare, unul pentru care, deja, începeau să vină spectatori. Dimineața, într-un orășel ce caută să-și regăsească rostul, stătusem la masă cu un bun povestitor care, între altele, a descris cum a decurs o masă destul de bogată la vecinii săi romi. Cum bătrânul familiei - 'bătrân' fiind o apreciere relativă pentru o vârstă mai joasă decât cea la care obișnuim a-l folosi - primea partea cea mai bună din curcanul fript care trona în mijloc. Și tot așa pentru ceilalți din familie, descrescător, păstrând proporționalitatea între bucata primită și vârstă. Morala poveștii fiind că acolo e o lecție de viață, un exercițiu de supraviețuire, de aspră șlefuire a unor calități.
Priveam actorul britanic, cu un costum de bufon, muncit din greu - culorile fiind estompate. Își juca rolul, adaptându-se spațiului. Scena era pavajul de marmură. Piatră de jur împrejur. Recuzita simplă, obiecte ce încap ușor într-un sac. M-am gândit la ceea ce, în opinia mea, se numește ușor nepotrivit teatru independent - termen ce se poate interpreta dincolo de finanțare, ceea ce e incorect, nu se susține. Robert Leetham a venit ca actor al unei producții a companiei Tortive Theatre, una dintre atât de numeroasele din Marea Britanie. Înființată în 2019 și susținându-se în baza mecanismelor de alimentare a proiectelor culturale, desigur mai numeroase decât există în România. 'Fringe' e un termen care și-a găsit loc și la noi, poate că el ar fi mai indicat pentru sistemul alternativ finanțării instituționalizate din bugetul național ori local. De altfel, spectacolul Shakespeare's Fool, cu care Tortive Theatre a venit la Craiova, în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, a avut premiera la Edinburgh Fringe 2021.
Robin Leetham a spus povestea unui înaintaș al său, am putea spune, din vremea lui Will (contracția prenumelui bardului a fost des folosită la această ediție, începând de la motto și încheind cu un titlu ce se regăsește și în acest articol). O poveste scrisă de T.G. Hoffman, potrivindu-se mănușă cu actorul și mobilul producției. Una menită a fi itinerantă, Craiova fiind doar un reper dintr-o suită. Un text fermecător prin meșteșugul de a propune scene mustoase din viața unui bufon celebru, despre care se spune că l-ar fi inspirat pe Shakespeare. Un text pe care regizorul Ben Humphrey, tânăr încă, posesorul unui CV surprinzător prin paleta instituțiilor teatrale dar și judiciare, prin inedita sa postură alternativă de judecător de pace, l-a armonizat cu jocul actorului. Un actor al cărui accent britanic s-a auzit cu farmec de la câțiva pași, în aer liber, așa cum, la edițiile trecute, s-a mai întâmplat, în spațiul din fața teatrului, un spațiu care, între timp, a devenit Piața William Shakespeare.
Iar reflecțiile mele, de cum am intrat în atmosfera spectacolului, au inclus și publicul. Drumul lung pe care-l avem de parcurs pentru a (re)deveni curioși să urmărim jocul unor actori la un colț de stradă. Ca un actor itinerant - câtă măiestrie încape aici! -, Robert Leetham începe așa:
"Doamnelor și domnilor din [aici imaginația noastră ușor poate substitui numele propriului târg], vă rog să-mi acordați atenția dumneavoastră pentru un scurt moment, ca eu, Cavalerul Kempe, bufon, clovn jongler, director al trupei de dansatori Morris și cel mai bun clovn din Londra vă voi prezenta câteva momente vesele care să vă lumineze calea și să vă facă drumul mai vesel... oriunde v-ați duce."
Înainte de a trece mai departe, rostirea numelui Morris m-a intrigat și mare mi-a fost mirarea să descopăr că, în aspectele exterioare, seamănă cu ceea ce arată Călușul din sudul României. Nu mai spun de invocarea clopoțeilor, amintiți cu umor (britanic, deh!): "De ce dansatorii Morris poartă clopoței?... ca să-i enerveze și pe orbi".
William Kempe, personaj real, prinde viață în fața noastră. Depănată, de-a fir a păr, de la 12 ani până la ultima suflare. Robin Leetham reușește din gesturi mici să schițeze atitudini de puștan ce sare zidul unui castel, atras de nemaivăzutul misterios, îndrăgostindu-se, aidoma lui Romeo, de Rebecca, doar că, pentru personajul său, Kempe, dragostea pentru teatru e mai mare. Este fascinantă relatarea impactului asupra unui copil a puterii de seducție, a puterii, în sine, a unei personalități, prin alăturarea între o regină și un actor ce joacă în fața ei. Robin ne face părtași scenei prin care Will Kempe se alătură trupei lui Richard Tarlton, marele clovn al generației precedente. Este aici un frumos omagiu al unei ștafete de meșteșug dintr-un timp în altul. Micul Kempe, aterizat între toți ai trupei, a rostit o replică pe care o ținuse minte. Și asta a fost de-ajuns.
"În timp ce râdeam împreună cu ei, am devenit parte din trupa lor și, pentru o clipă, am văzut privirea Rebecăi în timp ce-mi zâmbea și pleca, fără să o mai văd vreodată. Era ca și cum ar fi fost ultima parte a vechii mele vieți, iar ea stătea acolo și îmi ura numai bine pentru ce avea să urmeze. Nu mi-am mai văzut niciodată familia sau pe Rebeca. Nu am avut timp să le duc dorul, deși, dac-ar fi să spun tot adevărul, mi-a fost mai dor de Rebeca decât de familia mea."
Robin ne povestește nouă, așezați comod pe scaun, ori în picioare, celor ce vor să-l asculte ori se mai mișcă de colo-colo, dar o face într-un dialog cu o marotă. O adevărată bijuterie, un obiect prețios păstrat din timpurile vechi. Chipul de bufon din vârful mânerului, ținut strâns, clopoțeii, zâmbetul viu, toate sunt ingrediente ale mecanismului de vrăjit auditoriul.
Robin își modulează vocea și ne oferă un dialog spumos între Kempe și marota sa, adesea cu mici împunsături, ca între doi vechi prieteni. Savuroasă este toată partea ce acoperă întâlnirea cu Shakespeare, timpul petrecut împreună și despărțirea alimentată de orgolii.
O întâlnire anunțată cu suspans și cu impact, introducând alt nume de actor legendar al epocii elizabetane.
"Allyen adunase o trupă pestriță de actori dintre care pe unii îi cunoșteam... pe alții nu.. iar pe unul dintre ei aveam să ajung să îl cunosc foarte bine, într-adevăr.
Marota: Într-adevăr.
Kempe: Aha.
Marota: Chiar el?
Kempe: Una și aceeași persoană
Marota: William Shakespeare?
Kempe: Bastardul."
Apoi, contrapunct, cu simpatie, cu umor, e prezentat celălalt Will. Gluma potrivit căreia căsătoria mărturisită de el, în fața colegilor de trupă, care-i văzuseră aventurile recente, e ca și cum n-ar fi din moment ce ține de alt comitat, introduce subtil o trăsătură de portret.
"Era diferit de majoritatea dintre noi. Nu știam altceva decât să jucăm, dar Will... ei bine, el avusese o viață înainte de asta. Fusese cineva în altă parte. Într-un fel cred că asta l-a făcut să fie un actor înnăscut. Se prefăcea mereu; pe scenă și în afara ei. Nu cred că vreunul dintre noi l-a cunoscut cu adevărat vreodată."
Robin Leetham e încântător, pentru lumea noastră, cu engleza lui ce pare a veni din acel timp. Mereu cu un echilibru delicat între ironie și poezie, plasând mereu un truc pentru a nu pierde vreun spectator mai puțin captivat de poveste. Partener imaginar de replică îi este și șoricelul - numit, cum altfel?! Morris - și el devine ascultătorul ce subliniază duioșia pentru încercările personajului, care își cunoaște gloria și în piesele lui Shakespeare, o glorie ce anunță, mai apoi, propria cădere.
Ca tinerii orgolioși din Verona, cei doi Will se împrietenesc, se șicanează, apare și un pumn, dar, decisiv, intervine gelozia. Pentru, desigur, doamna brună din sonete.
"Dintre toate femeile care i-au căzut la picioare, el a trebuit să o aleagă pe ea. De ce nu a putut, măcar de data asta, să se dea la o parte? Ar fi fost atât de dificil pentru el? Nu. Faptul că am arătat eu cel mai mic interes l-a făcut să o dorească și mai mult. L-am rugat frumos."
Și jocul continuă atractiv, cu o seamă de replici din Shakespeare.
Urmează despărțirea, Kempe renunțând la poziția de acționar la noul teatru. Și ce uimire continuă pentru un român să urmărească istoria teatrului englez, cu amprentă universală, în timp ce la noi...
Ben Humphrey, regizorul acestui spectacol, a mai fost la Craiova, în 2016, cu Comedia erorilor, jucată de asemenea afară, atunci în fața intrării principale, pe toată lungimea clădirii, valorificând și spațiul verde. Acum a condus un singur actor spre un spectacol rotund, bazat mult pe text, de unde și rostirea filigranată, dar și pe simbolul bufonului. Dubletul actor-marotă, desprins din iconografia de odinioară, ține captiv publicul.
Un bufon cu subtile replici shakespeareane, de la referința Hamlet, pe care Kempe îl vede și îl simte ca și cum lui i-ar vorbi eroul, până la finalul din Cum vă place. Pentru ca ultimul cuvânt să fie numele primei iubiri, Rebecca. Și cât de emoționante au fost aplauzele de final, pe muzica acelui timp și cu pașii desăvârșitului dansator Morris!
Genul acesta de spectacole, în piață, sunt o reală provocare. În vuietul orașului, cuvintele actorului par a fi repede absorbite de aerul de deasupra. Pentru ca apoi, treptat, spectatorul să simtă conectarea direcționată numai spre actor, zgomotele din jur estompându-se până la a fi sonorizarea particulară a montării.
Din aceeași largă familie a proiectelor teatrale itinerante a făcut parte și spumosul Kill Will, producție a companiei Told by An Idiot. Un actor (Dudley Rees) și o actriță (Joanna Holden), costumați spre a-l sugera pe Shakespeare, și-au disputat identificarea cu bardul. Ceva între bastonadă, commedia dell'arte și pasul ștrengarului (de Charlot) interactiv, în diferite colțuri ale orașului, cât mai aproape de oamenii întâmplător pasageri la momentul respectiv. Sau de gură-cască. Au deprins cuvinte românești, au mers mereu către unul sau altul, întinzând o mână, aruncând o vorbă. Cu un giumbușluc ori explicând cu chip serios de ce el este adevăratul Will și celălalt trebuie să dispară. Traseul lor întortocheat prin oraș ar fi fost un bun experiment al unei cercetări sociologice. Se pot desluși, cu aproximația de rigoare, sectoare urbane în care a fost o reticență sporită. Oameni privind suspicios, chiar și după ce trecea surpriza întâlnirii. Un revelator al celebrei absențe a zâmbetului public în societatea românească. Cât de limpede s-a văzut neputința de a intra în joc, preț de o clipă. Cât de mult ne lipsesc astfel de proiecte, cu actori venind între oameni care nici nu bănuiesc că există teatru. Și nici să nu bănuiască, dar să fie mai deschiși jocului cu un 'străin' -așa cum tangoul a pornit ca îmbrățișare cu un străin.
Compania Told by An Idiot, înființată în 1995, tot sub semnul fringe, a demonstrat la Craiova că aplică exact principiile pe care le clamează: "Bucură-te de experiența live / Inovează și provoacă / Găsește râsul în locuri puțin probabile / Include pe oricare".
La un colț de stradă, un cerșetor. A zâmbit la grimasa actriței, a răspuns cu un salut - parcă tibetan - la reverența actriței, a dus repede la piept banii, nu puțini, primiți de la aceeași actriță care, cu chip luminos, mi-a spus privindu-mă-n ochi: "I don't care". Și cei doi Will au continuat cu pas hotărât, ca în lumea lor. Ceea ce și era.