Sfârșitul lumii pentru optimiști - Dog Act

La mijlocul lunii mai 2022 am avut ocazia să văd reprezentația spectacolului Dog Act, după textul dramaturgei americane Liz Duffy Adams și avându-l la cârmă pe regizorul Andrew Ruthven, montat pentru a doua oară în ultimul deceniu la Teatrul Main Street din Houston, un revival după premiera din 2012.

Plasat într-un univers post-apocaliptic, spectacolul urmărește doi actori de vodevil în călătoria lor anevoioasă spre China, ținutul în care speră că vor da lovitura. În ciuda unei premise mai degrabă sumbre, spectacolul se menține într-o notă pozitivă, dând impresia că este mai degrabă o satiră la adresa producțiilor care tratează acest subiect doar dintr-o perspectivă alarmistă și alarmantă, pierdută într-un pesimism din care nu se mai poate întrezări licărul de speranță ce există inclusiv în cele mai macabre scenarii care pot fi concepute. Scânteie de speranță care rezidă, aici, în poveștile pe care cei doi vor să le spună prin muzica lor și pentru care își riscă viețile pe un drum al cărui capăt, la fel de bine, ar putea să nu-l atingă defel (o interpretare idealistă, aproape martirizată, pentru că motive sunt și altele, mult mai pragmatice).

Cu toate acestea, nu lipsesc nici momentele tensionate, uneori chiar tragice, care conturează un univers mult mai complex, mult mai realist, în care aparențele pot fi înșelătoare, în care trecutul, oricât de tare se încearcă să fie repudiat, se întoarce furios șirăzbunător și în care pericolul exterior se poate infiltra sub forma unor intenții amicale. Dog Act conține toate acestea, reușind să aibă un ritm susținut, să-și mențină prospețimea și să rămână imprevizibil pentru cele aproape 2 ore ale sale.

Distribuția este foarte inspirat aleasă, astfel încât jocul tuturor actorilor reușește să coaguleze și să mențină povestea din spectacol incitantă. Prima protagonistă este actrița Tamara Siler, în rolul Rozettei Stone, singura din echipă care își reia partitura după premiera din 2012, cu o interpretare puternică, plină de personalitate și de vitalitate scenică. Cel de-al doilea este Jose E. Moreno, debutant la Teatrul Main Street, în rolul lui Dog, tovarășul de drum al Rozettei, un om care alege să își "retrogradeze" statutul și să își asume identitatea de câine, un actor a cărui interpretare este foarte bine dozată, versatilă și entuziasmantă. De altfel, unul dintre motivele pentru care putem să considerăm Dog Act ca fiind un succes se datorează și potrivirii scenice a celor doi, care reușesc să se sincronizeze de fiecare dată și să se mențină pe aceeași linie.

Acestora li se adaugă Shondra Marie și Chaney Moore în rolurile Verei Similitude și a lui Jo Jo Bald-Faced Liar, care pretind la rândul lor că sunt actrițe de vodevil pentru a putea rămâne aproape de Rozetta Stone și de Dog. Vera este creierul acestui duo, cea care vorbește elegant și persuasiv, o femeie de înaltă cultură. În schimb Jo Jo este forța brută a grupului, scurtă la mânie și suficient de obedientă încât să pună în aplicare orice i se zice. Vera Similitude are un rol pivotal în acest spectacol, deoarece ea este cea care dezvăluie trecutul zbuciumat al lui Dog, faptul că este un fugar și faptul că dezertarea lui a dus la ruinarea cetății în care locuia. Se poate intui numai, dar este o presupunere solidă, că tranziția lui Dog de la specia umană la o pretinsă specie canină s-a realizat tocmai pentru a-și îngropa trecutul și pentru a reîncepe o nouă viață, din nevoia acută de răscumpărare a păcatelor.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit și duo-ul savuros format din Trey Morgan Lewis și Nathan Wilson, interpretându-i pe Coke și Bud, două specimene care nu se dau în lături de la nimic pentru a supraviețui și pentru a-și urmări interesul. Paradoxal față de esența personajelor, discursurile lor sunt într-atât de poetice încât par desprinse din textele lui Shakespeare, cărora li se presară într-o proporție semnificativă, uneori chiar obositoare, acel "fuck" specific - într-atât de prezent în replicile lor încât ar putea fi deranjant pentru un public conservator -, dar care este integrat armonios în matricea personajelor de către cei doi actori prin umorul și naturalețea lor.

Andrew Ruthven propune astfel un spectacol palpitant, pe o structură dramaturgică la fel de ofertantă pe care textul lui Liz Duffy Adams o oferă atât prin subtilitățile pe care le conține și care pot fi citite, înțelese și aplicate realității imediate, cât și prin posibilitatea unor direcții multiple care pot să fie puse în discuție. Revenind la Andew Ruthven, acesta asamblează o experiență vibrantă atât prin intermediul premiselor pe care le inserează pe parcursul spectacolului, cât și prin optica pe care o alege pentru a privi și pentru a portretiza sfârșitul lumii și ceea ce se află dincolo de eveniment în sine.

O regie subtilă, care le oferă libertate celor de pe scenă, dar care poate și știe cum să își facă loc de fiecare dată când există o cotitură, dând un brânci suficient pentru a menține totul la același nivel. De asemenea, o abordare care alege spiritul ludic în detrimentul unei narațiunii apăsătoare. Un merit important îl are și Afsaneh Aayani, care semnează scenografia spectacolului, și care construiește vizual în aceeași manieră, amintind aici de elemente precum podeaua pe care este desenată Mona Lisa într-un stil de tipul pop art, sau armurile lui Coke și Bud care sunt conceput din doze (trimițând către steampunk) și coroanele care sunt, în fapt, cartoane cu sticle goale de Coca Cola și Bud Light.

Dat fiind natura personajelor, spectacolul mai oferă și o scurtă reprezentație în reprezentație, în care se povestește despre episoade din trecut, predominant alese din Biblie, în care muzica și interpretarea specifice vodevilului se îmbină cu misterele medievale.

Hazliu, ritmat, colorat, cu schimbări multiple de ton, cu o distribuție care se ridică la un nivel promițător, Dog Act este un spectacol mult mai complex decât ar părea la o primă vedere, capabil să își mențină publicul antrenat și să rămână, el însuși, firesc.

Dog Act - Main Street Theatre Houston
de Liz Duffy Adams
cu: Tamara Siler, Jose E. Moreno, Shondra Marie, Chaney Moore, Trey Morgan Lewis, Nathan Wilson
regia: Andrew Ruthven
scenografia: Afsaneh Aayani