Construcția spectacolului pare o zapare continuă de la muzică, la coregrafie, de la acrobație la actorie. Cu tot brechtianismul afirmat, e imposibil să te distanțezi. Fragmentarea narațiunii în tablouri are un efect invers, te ține captiv, curios de ce se mai poate întâmpla. Pare construit după planul unui psiholog, pe o analiză a timpilor în care o anumită imagine sau o anumită melodie îți poate capta la maximă intensitate atenția. Distanțarea față de poveste face loc emoțiilor legate de momentul prezent, ca la circ. Pare simplu, dar e complex și are o doză de pericol, exact ca viața.
Costumați în bufoni, cei trei muzicieni, multitalentați, cântă live pe toată durata show-ului, fie ca povestitori, fie ca personaje ce interacționează cu acțiunea, fie ca fundal melodic. Cu sound-ul inconfundabil, dar mereu împrospătat cu prelucrări de ritmuri etnice contemporane, spectacolul lor funcționează ca o ramă pentru intercalările de scene teatrale, de actorie sau acrobație. Sunt când în fața scenei, când în spate, când sus în ferestrele decorului, când din nou jos pe scenă. Voce, acordeon, pian, chitară, fierăstrău muzical, teremin, tobe, creează un amalgam de sunete savant alcătuit, pe care cei trei Tiger Lillies îl interpretează în maniera unui spectacol popular, ai zice de bâlci. Un vodevil post-modern pe o temă tragică, adus în zona cotidianului imediat.
Sunt de fapt două povești suprapuse. Este povestea lui Shakespeare, despre Hamlet, prinț moștenitor al familiei regale a Danemarcei, care se întoarce de la studii după moartea neașteptată a tatălui său și pentru nunta precipitată a mamei cu fratele regelui mort. Bănuiala că tatăl său a fost ucis de actualul tată vitreg îl duce pe Hamlet în pragul nebuniei, în căutarea unei dovezi și a răzbunării. Cea de a doua poveste este cea spusă de Tiger Lillies, despre un tânăr contemporan cu o familie disfuncțională. Povestea lui Shakespeare ne-o spune textul, o esențializare a narațiunii care se detașează de tragism, păstrând faptele - așa se petreceau lucrurile atunci. Povestea contemporană ne-o spune tot restul - muzica, scenografia, costumele, regia, scenotehnica, proiecțiile, actoria.
Poveștile se intersectează într-un dialog continuu despre cine-i cine. Spectacolul începe cu masa de nuntă a reginei cu fostul cumnat, la care sunt invitați și Ofelia și Polonius. Hamlet își spune oful și îi regăsește la masa de sărbătoare. Dar masa e înclinată abrupt, e chiar greu de imaginat cum reușesc să pară așezați comod, petrecând. E modul original prin care Tulinius, regizor și scenograf, ne atrage atenția asupra distanței dintre povești (câteva sute de ani) dar și a similitudinilor dintre situații. Hamlet caută explicații, vede sau crede că vede stafia tatălui său care își acuză fratele criminal.
Tânărul contemporan doar comentează și încearcă să accepte situația, acceptă selfie-uri cu familia, care duc cu gândul la popularul serial Modern Family. Ambii fug de iubire, se tem că indiferent de sentimentele actuale vor ajunge în situația părinților lor. Ofelia, ingenuă și naivă, supunându-se orbește sfaturilor fratelui și tatălui său, se sinucide înecându-se sau rămâne singură. Hamlet îl omoară pe Polonius și acceptă duelul la care îl provoacă fratele Ofeliei. Din cauza trădărilor, duelul care ar fi fost câștigat de Hamlet, duce la moartea tuturor celor prezenți - Hamlet otrăvit de vârful sabiei, Laertes învins de Hamlet, regina otrăvită din greșeală de rege, regele se sinucide. Tânărul Hamlet contemporan petrece un timp cu Ofelia, dar iubirea îl sperie și se despart. Rămâne singur. Prietenii din copilărie, trimiși de părinți să-l spioneze pe Hamlet, sunt deconspirați. Atunci și acum, este în primul rând vorba despre alienare, însingurare, despre cum în lipsa încrederii și a comunicării, îi manipulăm pe cei apropiați.
Scenografia este pe cât de aerisită, pe atât de complexă și extrem de funcțională. Scena pare goală. Pianul cu o mască gri, pare o stâncă plasată în extremitatea stângă. Fundalul scenei este ocupat de un perete gri în spatele căruia, depășindu-l în dreapta și în sus, se află un panou de proiecție. Peretele se dovedește a avea numeroase ferestre, pe două nivele, devenind ferestre de bloc, în care personajele poveștii contemporane, își schimbă locul și/sau partenerii, ca într-un joc de probabilități și potențialități. Mama văduvă ar fi putut opta să rămână singură, sau să se vrea o regină a blocului prin căsătoria cu un domn bogat, nepotrivit ca vârstă. Ofelia ar putea locui singură, cu familia ei sau cu Hamlet.
Alegerile fiecăruia influențează viețile celorlalți. Sunt ca niște păpuși trase de sfori (apar în fața blocului ca niște marionete manevrate de sus, de mâini nevăzute). Fațada blocului poate bascula în față, devenind un podium pe care personajele, peste care pare să se prăvălească, ca la circ, devin vedetele propriilor vieți, spunându-și rolul pe o scenă în scenă, luminată în roșu, ca pasiunea ce îi animă. Tensiunea urcă în sală în momentele în care actorii trec din scenă pe podiumul care coboară peste ei, prin ferestrele care se deschid în ultimul moment.
O masă și un pat sunt aduse sau scoase de pe scenă de actori în funcție de scenele jucate. Ofelia de atunci și de acum doarme și se visează în brațele lui Hamlet. În vis cei doi plutesc imponderabili deasupra pământului. În scenă plutesc susținuți de corzi legate de mijloc. Îi vezi când le leagă și totuși ai sentimentul că levitează dormind îmbrățișați.
Pe ecran sunt proiectate valurile mării în care Ofelia se îneacă. Este una din imaginile cele mai puternice ale show-ului. Legată cu o coardă de mijloc, Ofelia merge pe apa proiectată pe ecranul vertical. În mijlocul apei, se îneacă, căzând în gol și zbătându-se, atârnată de o coardă legată de gleznă.
Jocul scenic este despre corporalitate, forță, precizie și mai puțin despre actorie. Construcția pe modelul unui varieteu dă spectacolului o aparență de futil, de glumă. Dar este o ironie și o autoironie. Laitmotivul cântecelor ne repetă - Nimic nu e bine, nimic nu e rău, E doar un cântec de jale. Viața lui Hamlet, viața noastră și chiar spectacolul în care tragedia shakespeariană cea mai complexă devine vodevil, se supun acestei reguli. Nu judecați, trăiți. Nu fiți aroganți, fiți smeriți. Pentru că ei, cei trei bufoni de la Tiger Lillies, cu tot talentul și succesul lor, au continuat și după spectacol să ne învețe asta. Oricine a dorit a putut avea o fotografie împreună cu ei, pe care să o pună pe facebook. E futil? E banal? Nu știu. Nimic nu e bine, Nimic nu e rău.
Compania Tiger Lillies și Teatrul Republique din Copenhaga
Tiger Lillies
Marin Jacques - voce, acordeon, ukulele, pian
Adrian Stout - chitară bas, teremină, fierăstrău muzical, vibrafon, voce
Adrian Huge - tobe, percuție, voce
Teatrul Republique - Consultant teatral - Martin Tulinius
Dramaturg - William Shakespeare
Idee și concept - Martin Tulinius, HC Gimbel, Martyn Jacques
Regizor și scenograf - Martin Tulinius
Compozitor - Martyn Jacques
Costume - Astrid Lynge Ottosen
Lumini - Adalstein Stefansson
Sunet - Janus Junsen & Rasmus Kreiner
Video designer - Mikal Bing