Răzvan Stoica a cântat pe o vioară Stradivarius, din anul 1729, pe care a câștigat-o spre folosință în cadrul unui concurs internațional la care s-au prezentat 170 de competitori.
După câteva cuvinte rostite de Răzvan Stoica, exprimându-și bucuria de a cânta din nou în fața publicului din sala Radio, recitalul a debutat cu Sonata în La major (Grand Duo), op. 162, D. 574 de Franz Schubert. Compusă în anul 1817, Sonata are patru părți: 1. Allegro moderato; 2. Scherzo. Presto; 3. Andantino; 4. Allegro vivace. Prin factura Scherzo-ului, cât și prin cea a muzicii Andantino-ului, se observă tendința compozitorului de a se desprinde de rigorile conceptului clasic de creație. Schubert și-a închinat muzica unui climat de intimitate. Nu a preferat aspectul de bravură exterioară, doar pentru a răspunde gustului publicului vremii. De la primele sunete, am simțit că Răzvan își iubește vioara, Stradivarius, cântând și exprimând dincolo de muzica interpretată o bucurie, chiar o dragoste pentru sunetele excepționale ale acestui instrument luthieristic - "prieten" adevărat. Ascultam începutul Sonatei: o melodie în care vioara se avânta liber, contrapunctată de pian în vocea de bas, pe un fir ondulatoriu. În ciuda momentelor de dialog energic al celor două instrumente, mișcarea este în esență un cântec fără cuvinte liniștit. Calitatea emisiei la vioara era conferită de arta de a vibra sunetele fără întrerupere, indiferent de digitația utilizată. Articulația violonistului și cea a pianistei se îngemănau. Convorbirile muzicale continuau ideile muzicale ce treceau de la un instrument la altul, iar sunetele din legato fuzionau firesc. Acele sublinieri prin accente expresive erau realizate cu o tehnică rafinată de stăpânire a trăsăturii de arcuș (viteză - presiune aplicată). Subito piano-urile te surprindeau prin ruptura intensității, fără a afecta însă coerența discursului muzical. În partea a doua, Scherzo. Presto, muzica se desfășura alert. O interpretare exuberantă a scherzo-ului beethovenian, plină de fraze neregulate, schimbări bruște de dinamică și salturi vertiginoase pentru vioară. Remarcam acele octave tăioase în sforzando, la vioară. Apoi, în a doua secțiune, Trio - cea introdusă printr-un mers cromatic ascendent, doar de către vioară - Schubert ne conduce cu nonșalanță, pas-cu-pas, în regiuni tonale îndepărtate.
În partea a treia, Andantino, cei doi interpreți realizau nuanțe de mister romantic, în special în secțiunea centrală. Partea începea cu o arie în do major, dintre cele mai simple, sub aspect melodic. Dar impresiile inițiale erau dezmințite de surprizele armoniei, atât în secțiunea de debut, cât și în episodul central. După o reluare condensată a deschiderii, echivocul major-minor al ultimelor măsuri conferea un efect straniu. Frumos acompaniamentul vătuit, de la pian, cu acele octave line, imitând mersul melodic, de asemenea în octave, al viorii. Finalul, Allegro vivace, era o mișcare plină de vervă irezistibilă, care combina generozitatea melodică a primei mișcări cu exuberanța și varietatea tonală a scherzo-ului. În interpretarea lui Răzvan și a Andreei Stoica mișcarea finală a avut într-adevăr strălucire. Acele bariolaje ale viorii suprapuse peste tema deosebit de inspirată a pianului încântau prin țesătura fină. Acorduri ferme bine placate la vioară, erau sincronizate impecabil ritmic cu atacul pianului. Cu câtă finețe erau realizate schimbările de atmosferă, de la viguros în forte, la dolce cantabil în pianissimo!
A doua lucrare interpretată a fost Ciaccona pentru vioară și bas continuu în sol minor de Tomaso Antonio Vitali (1663-1745).
Tomaso Vitali, Vitalino
Există aranjamente pentru vioară și pian de Ferdinand David, de Léopold Charlier, pentru vioară și orgă, de Ottorino Respighi pentru vioară și orchestră, de Jascha Heifetz, precum și transcrieri ale acesteia pentru violă și pian de Friedrich Hermann (1828-1907) și pentru violoncel și pian de Luigi Silva. De la interpretarea uluitoare a lui Heifetz cu Chaconne (1917), mulți mari maeștri au înregistrat piesa, inclusiv David Oistrah, Sarah Chang și Nathan Milstein.
Ferdinand David
Varianta aleasă de cei doi interpreți ai serii muzicale de la sala Radio a fost cea a lui Ferdinand, David, una care solicită din plin violonistul sub aspectul virtuozității, datorită elementelor dificile de tehnică aflate în variațiuni.
Duble coarde, ricochet, staccato volant, bariolaje, arpegii, lanțuri de triluri, preschimbări ritmice de la optimi binare la triolete, acorduri desfășurate, variațiuni ornamentale și de caracter, alternări ale tensiunii cu relaxarea, modulații la omonimă, tema în polifonie latentă - toate erau cântate cu brio, demonstrând o violonistică excelentă. Tema din final era grandios reluată în octave, în duble coarde la vioară, cu un acompaniament acordic al pianului. Convingătoare această interpretare plină de virtuozitate a celor doi muzicieni, violonistul Răzvan Stoica și pianista Andreea Stoica, într-un glas.
A urmat Suita italiană de Igor Stravinski, compusă în anul 1925. Lucrarea neoclasică cuprinde șase părți: I. Introduzione; II. Serenata-Larghetto; III. Tarantella-Vivace; IV. Gavotta con due variazioni; V. Scherzino; VI. Minuetto e finale. Ele sunt extrase din baletul Pulcinella [2] pe teme, fragmente sonate a trè, opere și piese de Giovanni Battista Pergolesi. Stravinski, inventează și adaugă țesături melodice tratate politonal și poliarmonic, în ritmuri și accente asimetrice precum și dispoziții timbrale, care însă, nu alterează factura de ansamblu a stilului Baroc.
În interpretarea celor doi instrumentiști, prima parte, Introduzione - Allegro moderato, se distingea prin bogata ornamentație cu triluri, formule ritmice punctate și sincopate, duble coarde cu ison și o emisie în stil clavecinistic, cu sunete scurte și separate, în staccato- toate executate cu rafinament.
Serenata-Larghetto se derula lent, cu o formula ritmică de siciliană. Observam cum Răzvan Stoica și Andreea Stoica sculptau efectiv sonor. Toate detaliile erau perfect intonate (acele acorduri în pizzicato ale viorii se suprapuneau cu acordurile pianului. Accentele expresive venea pe timpii slabi ai măsurii de douăsprezece optimi). Multă grație în mișcarea pianistică de încrucișare a mâinii stângi peste cea dreaptă. Auzeam clar tremolo-ul dintre sunetele în alternanță. O muzică splendidă!
Tarantella - Vivace, era cântată cu dinamism în spiccato la vioară, iar polifonia latentă se putea percepe facil. O serie de pasaje de virtuozitate, sugerând o continuă, dar diversă trepidație te vrăjeau: duble coarde, apoi un auto-acompaniament prin pizzicato al viorii (imitând tamburina), triple acorduri, triluri, apogiaturi scurte. Limbajul stravinskian căpăta aici substanțialitate.
Gavotta con due variazioni, în alla breve a fost cântată cu eleganță, iar repetiția în piano, într-un ton gingaș. Triluri scurte subliniau și împodobeau melodia. Variațiunile se desfășurau cursiv (attaca), aducând fațete noi ale temei de gavotta, prin diverse ornamente (grupete) și secvențări. Pianul strecura câte un glissando ascendent fulgerător, reluat în final, în legato, de către vioară.
Scherzino - Presto alla breve avea aerul tonic și glumeț, conferit de 'tocătura' în șaisprezecimi spiccato a viorii și de sunetele marcate ale pianului.
Minuetto e Finale au încheiat suita, picurând armonii atonale și ritmuri asimetrice antrenante.
Recitalul instrumental al violonistului Răzvan Stoica și al pianistei Andreea Stoica s-a încheiat cu Rapsodia de concert «Tzigane» de Maurice Ravel, o lucrare celebră de virtuozitate, pe care îmi permit să o consider din apreciata familie a pieselor muzicii lăutărești pentru vioară, precum: Zigeunerweise de Pablo de Sarasate, Menetrier de George Enescu, Rapsodiile nr. 1 și 2 pentru vioară și pian, Dansurile românești de Béla Bartók, Rapsodia română pentru vioară și orchestră de Ion Voicu, Rapsodia română pentru vioară și orchestră de Emanuel Elenescu și enumerarea ar putea continua.
Rapsodia de concert «Tzigane» de Maurice Ravel (1924) este o suită de miniaturi muzicale compuse pe câteva teme principale. Lucrarea a fost dedicată violonistului maghiar Jelly d'Aranyi.
Admirabil au reușit interpreții serii de la sala Radio să reliefeze frumusețea temelor înrudite între ele și a motivelor muzicale ale Rapsodiei. Ei au valorificat cu măiestrie contrastele timbrale, dinamice și modale.
În interpretarea celor doi artiști, se puteau întrezări câteva "straturi reprezentate de temele Rapsodiei lui Ravel: un plan real al primei teme, reliefat prin abrupturile sale ritmice, prin atacuri bruște și încheieri retezate ale sunetului, apoi un plan imaginar, reprezentat de cea de-a doua idee muzicală lirică, confesivă, cu o ritmică legănată și, în fine, un plan sentimental, reprezentat de o a treia temă, cântată în duble coarde de vioară, înfățișând o atmosferă cameleonică. Pe de altă parte în introducerea Rapsodiei se poate decela traseul tehnicilor polifonice tipice începuturilor muzicii sacre: cântatul monodic, cântatul polifonic cu faza polifonică în octave (voci masculine și voci feminine), cântatul în terțe paralele -gymel."[4]
Frumos a sunat tema inițială tânguitoare, pe coarda gravă a viorii, cântând solo. Răzvan Stoica realiza acel tempo rubato cu o excelentă logică ritmică a duratelor, iar figurile repetitive conduceau spre o acumulare tensională. Messa di voce pe sunetele prelungi avea o încărcătură semantică și datorită folosirii unui vibrato larg, intens. Splendid au răsunat toate cadențele violonistice. Pianul, prin intrarea sa, a adus o îmbogățire substanțială a expresiei și implicit a timbralității. Tremolo-ul violonistic plasat pe armonii de patru sunete din Puntea Rapsodiei avea energie din belșug. Tehnica de flageolete, extinsă pe mari suprafețe, era spectaculoasă. În variațiunea în care pizzicato-ul de mână stângă alterna cu sunete în maniera arco, muzica se asemăna cu o jonglerie timbrală. Concomitent, pianul cânta melodia cu o tentă ludică, insistând pe sunete repetate în staccato. Tema din cea de-a patra variațiune suna argintată, în registrul supra-acut la ambii parteneri. Deosebit de colorat au fost realizate acele duble coarde în cvinte pe corzile libere, în fortissimo, împreună cu acompaniamentul pianului, care aducea disonanțe ce aglomerau rezonanța. Admiram și catena de triluri a viorii, triluri executate pe șirul de arpegii de tip cluster ale pian. Câtă energie se condensa apoi, în melodia de joc maghiar! Pianul crea în următoarea variațiune o atmosferă arhaică prin construcțiile de cvinte goale suprapuse. Întreg discursul muzical se accelera, iar gradul de spectaculozitate sporea treptat. Andreea Stoica realiza cu măiestrie acele pedale figurate cu sunete nelegate și accente simetric plasate pe timpii slabi. Percepeam într-o altă variațiune tehnica ce leagă sunete naturale cu flageolete, totul mișcându-se cu rapiditate, într-o agogică cuprinzând ezitări, accelerări, vivo și rallentando într-o succesiune amețitoare. În Coda, creșterea permanentă nu se rezuma doar la intensitatea augmentată liniar, ci intensificarea se făcea în valuri succesive, în arcuri ascendente. De asemenea, observam cum interpreții păstrau până în ultimul segment oscilația între zonele întunecate și cele luminoase, creând contraste cu valențe picturale. La acestea se adăugau și accelerări și decelerări ale tempo-ului bine gândite de cei doi muzicieni, precum și schimbări dese de registru. Un veritabil perpetuum mobile! Presto-ul reprezenta acum maximum de aglomerare de evenimente sonore. Într-adevăr o piesă de virtuozitate densă, o muzică frumoasă, cântată cu strălucire și bucurie molipsitoare.
La bis, cei doi muzicieni au oferit drept cadou muzical o piesă de Astor Piazzola, delectând publicul și incitându-l să achiziționeze CD-ul, ce conține mai multe piese ale compozitorului argentinian.
Recitalul a fost urmat de lansarea albumului Lost in translations, apărut în 2021 la Editura Casa Radio, înregistrat de cei doi protagoniști alături de Kamerata Stradivarius, ansamblu înființat de Răzvan Stoica, cu care a cântat deja pe întregul mapamond. La final, Răzvan și Andreea Stoica au oferit autografe celor care i-au ascultat în sala Mihail Jora a Radioului.
NOTE
[1] Răzvan Stoica este astăzi unul dintre cei cunoscuți și iubiți violoniști români; este una dintre vedetele actuale, descoperite de Radio România Muzical. În 2013, Răzvan Stoica a participat, la propunerea Radio România Muzical, la Concursul New Talent de la Bratislava, derulat sub egida EBU (European Broadcasting Union), o competiție pe care a și câștigat-o, primul român din istorie care a reușit această performanță. Premiul i-a deschis noi oportunități, atât la nivel național, cât și la cel internațional. În anii care au urmat, Răzvan Stoica a evoluat în mai multe concerte pe scena Sălii Radio din București și a înregistrat mai multe discuri, sub egida Editurii Casa Radio. Cei doi frați Stoica formează un duo din anul 1996.
Andreea Stoica este, la rândul ei, o pianistă de mare calibru. Cei doi au studiat mai întâi în România, apoi în Olanda, unde s-au și stabilit, însă în prezent revin frecvent în țară pentru concerte și multe alte proiecte artistice.
[2] Baletul Pulcinella (1919) cuprinde opt scene (Simfonia, Serenata, Scherzino și Andantino, Tarantella, Toccatta, Gavotta con due variationi Vivo, Menuetto, și Finale), fiind o Comedia napolitana, de cea mai autentică factură, extrasă dintr-un manuscris de prin 1700.
[3] Frandeș, Iunia: Valențe euristice ale interpretării lucrărilor pentru vioară ale lui Maurice Ravel, Editura Universității Naționale de Muzică din București, 2011, pag. 39.
[4] Vornicelu, Cristian: Stilul cameral francez din prima jumătate a secolului XX în viziunea violonisului Dan Claudiu-Vornicelu, Editura Muzicală, București, 2013, pag. 108.