iunie 2022
Festivalul Internațional Shakespeare, 2022
"Iar dacă nu-s cinstiți, nici să nu pară"

Oskaras Koršunovas este unul dintre pilonii artistici de bază ai Festivalului Shakespeare și prezența lui pe afișul ediției 2022 a polarizat atenția. Atmosfera s-a electrizat în așteptarea spectacolului, oaspeți din toate părțile au îmbujorat foaierul și, de la intrarea în sală, cu toată foiala - plăcută - dinaintea gongului, impactul vizual a fost pe măsură.

 Așa cum "gongul" a devenit mai mult un simbol, rolul său fiind preluat de eclerajul fin, așa și cortina nu mai deschide, decât rar, un spectacol, prin ridicare. Scena a oferit vederii, chiar dacă în penumbră, decorul inedit: tamburi de lemn, folosiți pentru înfășurarea unor lungimi mari de cabluri, mai mici, mai mari ori de-a dreptul uriași, încremeniți în diferite poziții.

La final, șuvoiul aplauzelor, exuberanțele ad-hoc, primele schimburi de vorbe și priviri au atestat că așteptarea n-a fost în zadar. Eu nu mai văzusem o creație a sa de la Martir, pe text de Marius von Mayenburg, jucat la Sibiu. Și nici n-am citit, în prealabil, mesajul său [accesibil pe site-ul producătorului] despre această montare, cu o piesă destul de rar jucată. Și bine am făcut, pentru că am intrat deschis în poveste. Altfel, mesajul, ca un eseu, poate deschide o discuție, cel puțin în jurul incitantei observații că Julieta are o replică revoluționară ("a rose by any other name would smell as sweet"), drept care și Othello are de ieșit din toate constrângerile unei tradiții închistate și apăsătoare, etc, deja cunoscuta diatribă la adresa trecutului care deformează inclusiv prezentul.


Ceea ce inovează Oskaras Koršunovas este distribuirea în rolul titular a unei actrițe (Oneida Kunsunga-Vildžiūniene) născută din rădăcini dintr-o sferă aparent afro-sud-americană, o prezență care se impune. Toate relațiile de joc ale lui Othello capătă o altă încărcătură, polarizează atenția și acest fapt este un câștig real. Ceea ce mi s-a părut a fi rămas, cumva, neasumat până la capăt, este tonul bolnăvicios al geloziei. Care nu este nici irațional masculină, nici irațional feminină, rămânând atenuată. O formă soft.

În schimb, ceea ce îmi pare a fi reușita acestui spectacol ține de planul secund, al unei banalități a răului. Iago atrage mai puțin atenția. Dar este izvorul gândurilor false, al gesturilor necugetate, al sentimentelor malefice. Totul sub o aparență nu chiar anodină, doar cu o undă de simpatie. Saulius Ambrozaitis afișează un zâmbet discret, se plasează în plan secund sau, prin contrast cu alții, nu iese mult în față, rostește toate acele replici care, cu perfidie, ating dintre cele mai sensibile umbre ale gândurilor noastre. Vigilenți, pentru că știm la ce piesă ne aflăm, totuși, putem simți cum se insinuează asemenea cuvinte. Spune Iago (traducerea Lucia Verona): "Căci gândul cel rău e o otravă-n sine, care la început doar te dezgust' un pic, dar dacă intră-n sânge-ncepe s-ardă ca minele de sulf." Și asta îmi pare a fi miza eternă din Othello. Cum reușim să fim mereu atenți la pervertirea unui gând. Un echilibru etern instabil.


Iar aici intervine forța majoră a spectacolului creat de Oskaras Koršunovas: folosirea tamburilor. Preponderent în poziția în care pot rula, actorii fiind adevărați acrobați care nu doar că se prezintă confortabil având sub picioare un petec infim de sprijin, dar și manevrează tamburii, într-un ritm dramatic. Echilibrul este cheia de boltă. Și, pandant, tamburul devine instrument al crimei. Rostogolirea, la pierderea echilibrului, la depășirea măsurii, poate aduce moartea celor prinși ca sub un tăvălug. Oskaras Koršunovas și Julija Skuratova semnează decorul - ea și costumele -, o amprentă decisivă a acestui demers ideatic. Uneori, tamburii se așază pe unul dintre capete, se stivuiesc într-o piramidă pentru fiecare protagonist, actorii cățărându-se cu abilitate dar și transmițând emoția fragilității.


Sunt confruntări de pe poziții ridicate la un nivel înalt, majore, sunt copleșitoarele scene în care Othello este, deja, contaminat de otrava geloziei și cuplul său cu Desdemona (Digna Kulionytė) se polarizează. De unde, în prima parte, a fericirii ce ignoră invidiile și enervările celor din jur, cuplul ne oferă o poetică scenă de dragoste, într-o lumină caldă, sub un voal uriaș. Un simbol semitransparent al batistei blestemate. Digna Kulionytė este o Desdemona ponderată, aproape palidă, însă de o fermitate limpede a alegerii sale, cu o argumentare inteligentă a oricărui discurs. Inocența îi este mereu dublată de luciditate, atât în replicile cu Cassio (Džiugas Gvozdzinskas) cât și cu Iago. Schimbul final de replici, cu Emilia (Sofija Gedgaudaitė), e important, în suita celorlalte, nu puține, care subliniază sensul modern al relațiilor bărbat-femeie. Sunt aici replici complexe, cu perspective diferite, cu nuanțe ce acoperă o realitate umană bogată, ce se citesc dincolo de aparențe. De altfel, Sofija Gedgaudaitė face din Emilia un personaj cu o evoluție și, totodată, cu alegeri ce scapă dihotomiei. Soluția regizorală, prin care Iago ia batista pe care i-o aduce Emilia, este o siluire. Emilia ajunge la conștientizarea efectului a ceea ce a comis, dar nu-l repudiază pe Iago. Este, în cuplul acesta, ceva ce se regăsește și la soții Macbeth. Regizorul face ca toate cuvintele să ajungă limpede la spectator, oferindu-i posibilitatea de reflecție.


Altfel, desigur, textul lui Shakespeare se aude în sens contemporan. Nu e nevoie de nimic special pentru ca auditoriul să perceapă lucrurile în paradigma timpului actual. Spune Desdemona: "Eu văd aici o dublă datorie / Datoare-ți sunt, că mi-ai dat viață și m-ai educat. / Iar educația și viața m-au făcut să te respect. Îmi ești stăpân și până-n clipa asta / Sunt fiica ta. Dar iată, el mi-e soțul. / Ca mama, care te-asculta pe tine / Și nu pe tatăl ei, la fel și eu / Susțin că sunt datoare să-l ascult / Pe maur, domnul și stăpânul meu."


Pentru ca Emilia să facă un tablou grotesc relațiilor maritale: "Ei sunt doar pofte, noi suntem doar hrană". Deși ea este, într-un fel, tipul femeii în echilibru într-o societate dificilă, căutând să-și ofere pe cont propriu o compensație la ceea ce are de îndurat, să contrabalanseze mofturi cu mijloace specifice, "comme à la guerre".

Bărbații din spectacol apar în două perspective. Clasic, prin replici cu miez, precum Othello, Iago, Cassius (chiar tatăl Desdemonei - interpretat de Džiugas Grinys -, o apariție meteorică, cu debut vulcanic, din fundul sălii, autor al unei replici ce precede agresiunea lui Iago: "Uită-te la ea, maurule, privește-o bine: Cum m-a mințit, te minte și pe tine."). Dar și parodic, printr-un fir acid inserat de regizor. Masculinitatea superficială a zilei de azi, cu exerciții la sală, cu false războiri, cu afișarea unor superiorități ce ușor capătă etichetă de bullying, cu tarele cunoscute, rasism, misoginism...


Forma comică fiind atât de puternică, mai ales prin interacțiunea cu publicul, încât riscă, la un moment dat, să deturneze sensul major al spectacolului. Glume precum "Michael Jackson - da, era pedofil, dar pielea-i era albă" și altele de genul ăsta, iscă hohote de râs, inclusiv prin cenzurarea simțită cu alte prilejuri. Ironii acide, cu ținte multiple: "Stați acolo cocoșați, obsedați de telefoanele și calculatoarele voastre / Ai citit vreodată vreo carte? / Care, Micul prinț? / TU ești micul prinț. / Băiatul mamei răsfățat." Ironii la adresa modei dezvoltării personale, a jocului de-a războiul. Râsu'-plânsu'. Karolis Norvilas, în rolul Roderigo, este campionul popularității, numește direct festivalul, orașul, mijlocește momentul unor fotografii cu doritori din public, pentru ca la momentul aplauzelor de final să amplifice ropotul aplauzelor.


Parodicul, uneori resimțit și ca o notă studențească, transmite un semn despre tinerețea trupei pe care o conduce profesorul. O tinerețe cu atât mai remarcabilă, cu cât dovedește profesionalism în scenele dramatice. Personajul mut, inventat de regizor, o întruchipare a destinului, interpretat de Miglė Navasaitytė, conduce coregrafia (semnată Vesta Grabštaitė) din câteva secvențe de o mare poezie, precum călătoria pe mare. Uneori apare cu masca venețiană a crudului joc. Poezia spectacolului este întregită de lumini și video (Eugenijus Sabaliauskas & Artis Dzerve) dar si de sunetul chitarei electrice, unul ce anunță gradual tragedia (compozitor Antanas Jasenka și interpret, în alternanță cu personificarea lui Cassio, Džiugas Gvozdzinskas).


Și, totuși, Othello... Are magnetism, cucerește publicul. Dar are o delicatețe intrinsecă, încât replica "Vorbesc bolovănos / Și nu prea știu limbajul diplomatic" nu e chiar acoperită. Se aude, însă, o neașteptată exprimare a iubirii cu Desdemona: "Ea m-a-ndrăgit știind ce-am suferit, / Eu am iubit-o fiindcă i-a fost milă". Și culpabil sună invitația adresată lui Iago: "Te rog a-mi spune gândurile tale, / Așa cum le învârți în mintea ta, / Și cele mai urâte bănuieli / Să mi le spui pe șleau." Pentru a se contrazice, ori, de fapt, a sublinia inexplicabilul comportament ce scapă oricărei legi: "Căci, recunosc, defectul meu cel mare-i / Să-i suspectez pe toți și să privesc de-aproape tot ce fac și-adeseori în zelul meu văd crime care nu-s".

Chipul actriței Oneida Kunsunga-Vildžiūniene se crispează a suferință pe tot parcursul implacabil al apropierii de final. Desdemona, precum Ofelia, o inocență jertfită, murmură jalnicul cântec al salciei. Intrarea în somn, intrarea în moarte. Avertismentul față de efectul otrăvitor al geloziei (unul dintre alte sentimente mortale) "Opiul, beladona / Și-orice siropuri de-adormit din lume / Nu-ți mai aduc vreodată somnul dulce / Din nopțile trecute." mi-a făcut legătura cu un vers la unei poezii care m-a obsedat toată seara, VorbaIago, din volumul cu același titlu, al poetului Nicolae Coande.

"nu adormi, prin somn îți intră-n casă VorbaIago, te cară
pe spinarea ceții în porturi de strigoi,
[...] în abatoarele unde un patefon huruie muzică de asalt,
hingherii cu ciocane înroșite în sîngele vițeilor abia născuți,
nu te speria, la ultima-nfruntare frunza toamnei ne va-ntâmpina
în linie cu bătaia de morse a inimii unui copilaș: de ce?
Și timpul s-ar putea opri. Trezește-te. La ușa ta e VorbaIago."
Și, dacă tot am amintit de 'Hamlet',
"Nu mai e nimic de zis./ Știți tot ce știți."

 (foto: Albert Dobrin)



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus