Sleep, for the Weak! - 3 ore de somn și 5 filme - privind retrospectiv la Cannes 2022

După ce cu doar o zi înainte îmi luasem liber de la proiecții pentru a putea ajunge la zi cu articolele pe care le aveam de scris (de care tot în toiul nopții m-am apucat, bineînțeles), în a opta zi de festival (24 mai 2022) am optat pentru a-mi umple programul până la refuz cu filme. Unica provocare era să reușesc să stau trează pe tot parcursul lor, mai ales luând în considerare antecedentele din zilele anterioare. Fiindcă, în ignoranța mea, am decis că nu e o problemă majoră dacă dorm doar trei ore pe noapte. Doar am mai făcut atâtea activități cu puține ore de somn: m-am perindat prin gări și aeroporturi, am dansat la concerte, am stat ca model pentru tablouri. Dar nu am luat în calcul lumina sau mișcarea constantă care erau prezente în fiecare din aceste cazuri. Totuși, m-am descurcat mai bine decât speram. N-am adormit decât la un singur film.

Mergând pe suprapopularizata sintagmă ce a inspirat și melodia lui Lea Rue, Sleep, for the Weak!, m-am îndreptat dis-de-dimineață spre premiera celui de-al doilea lungmetraj românesc de la Cannes. Metronom este debutul în cinematografia ficțională a regizorului Alexandru Belc și îi are ca protagoniști pe Șerban Lazarovici, cu experiențe semnificative în 2 filme ale lui Radu Jude (Tipografic Majuscul și Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, și Mara Bugarin, debutantă în industria filmului. Am fost foarte entuziasmată să văd această peliculă (la propriu, deoarece s-a folosit pelicula de 35 mm pentru o atmosferă vintage specifică perioadei de desfășurare a acțiunii - anul 1972) nu doar din curiozitate patriotică, ci și datorită interesantului interviu pe care Mara mi l-a oferit, vorbind despre personajul ei și greutățile cu care se confruntă (citiți aici).

Cei doi, Sorin și Ana, trăiesc în România Comunistă, sunt elevi în clasa a douăsprezecea și formează un cuplu. Încearcă să se pregătească pentru examenul de bacalaureat, petrec mai mult timp împreună decât ar prefera părinții lor, practic duc o viață ca orice alt adolescent obișnuit. Însă totul se schimbă în momentul în care Sorin își anunță plecarea subită din țară împreună cu familia. Ana e devastată, dar are să afle ulterior că acela e răul cel mai mic. Narațiunea din Metronom se metamorfozează rapid dintr-o joacă de copii într-o brutală realitate a acelor vremuri, o cruzime a sistemului care cu greu ierta pe cineva, indiferent de vârstă sau statut social. Cu o lentoare tipică slow-cinema-ului, cu cadre lungi și joc actoricesc bine calibrat, filmul este prin el însuși un simbol al libertății reflectate și în titlu - Metronom a fost emisiunea pop-rock a lui Cornel Chiriac, difuzată la Europa Liberă, întreruptă de moartea acestuia, foarte probabil asasinat de Securitate. O libertate la care cei mai mulți tinerii români din anii '70 puteau doar să râvnească. O libertate pe care noi o luăm prea ușor ca dat în prezent. O libertate care i-a permis lui Alexandru Belc să primească premiul pentru cea mai bună regie la secțiunea Un Certain Regard.
 

Al doilea film pe care l-am văzut este încadrat pe siteuri de specialitate în genul dramă. E o mare minciună. E horror. Horror horror horror horror. Cel mai horror film pe care l-am văzut în viața mea, prin prisma realismului tulburător pe care îl prezintă. Și eu sunt o mare fană e filmelor de groază. Kurak Günler / Burning Days, în regia și după scenariul regizorului turc Emin Alper, spune povestea unui procuror ce este repartizat în orășelui Balkaya, în timpul campaniei electorale pentru noul primar. Încă de la început l-am asociat cu De ce eu? al lui Tudor Giurgiu, film bazat pe povestea reală a procurorului Cristian Panait. Însă varianta lui Alper, în nuanțele ei deșertice, trece cu ușurință de tenebra obișnuitului thriller psihologic. La scurt timp după sosirea lui, Emre, tânărul justițiar, este invitat la un festin de către actuala putere politică ce încearcă să-i intre pe sub piele pentru a-l influența în ancheta curentă (procurorul investighează cazul unor gropi enorme, apărute aparent întâmplător, în engleză sink-holes). Un jurnalist din opoziție încearcă să-l avertizeze în legătură cu personajele respective, dar din cauza informațiilor contradictorii primite din toate părțile, Emre decide să accepte invitația. Pe la mijlocul cinei, însă, protagonistul își pierde cunoștința din motive neclare și astfel ajunge complice la un caz de viol. Mai înfiorătoare decât manipularea și hărțuirea unei grupări politice corupte este chiar această incapacitate a lui Emre de a-și reaminti evenimentele din noaptea respectivă. În cine poți să mai ai încredere dacă nici tu nu ești sigur de inocența ta? Unde mai există loc de dreptate când toate personajele sunt negative, inclusiv slujitorii justiției? Când gropile metaforice se adâncesc mai mult decât cele fizice, nu mai rămâne decât un singur lucru de făcut: fuga. Dar cum poți să le traversezi ca să ajungi pe partea cealaltă? You have to take a leap of faith.


 Filmul de peste două ore al regizorului islandez Hlynur Pálmason, Vanskabte Land / Godland, este câștigătorul titlului. Nu al vreunui premiu oferit de festival, ci al titlului de cel mai bun film pe care să dormi. Și nu o spun într-un mod peiorativ. Doar că drumul prelungit al preotului danez ce dorește să construiască o biserică și să fotografieze oameni în Islanda (inspirat dintr-o călătorie adevărată) este molcom, cadrele sunt preponderent statice și lungi, acțiunea lipsește cu desăvârșire în prima parte a filmului, iar zgomotul de fundal al vântului și al mării (suprapus peste o suită de imagini absolut superbe) îți induc o somnolență străină de starea constantă de alertă de care am fost cuprinsă la filmul precedent. Așa că de data asta nu m-am mai chinuit să mă împotrivesc. M-am pus de bună voie într-o poziție confortabilă și am închis ochii, știind că după un power-nap de maxim jumătate de oră mă voi simți mai revigorată. Am avut dreptate, deși perfecționismul meu a protestat hotărât la ideea pierderii unei bucăți din film. Când m-am trezit, situațiile deja deveniseră mai tensionate și deraiau de la obiectivele religioase cu care protagonistul plecase. Cu cât s-a îndepărtat mai mult de casă, cu atât s-a îndepărtat mai puternic de valorile sale. Într-o perioadă (secolul XIX) și într-un spațiu în care legea junglei domină și în natură și în comunitate, este greu până și pentru un preot (echivalentul procurorului din Burning Days) să scape cu mâinile nepătate. Ne punem cam aceleași întrebări ca la filmul precedent: ce sens mai are moralitatea când prioritatea principală devine supraviețuirea?
 

Și ce sens mai are să te afli la Cannes dacă nu îți porți destul de grijă încât să te poți într-adevăr concentra la filme? Un lucru e sigur, sintagma din titlul acestui capitol este un adevărat bullshit. Somnul este important și sănătos indiferent de locul în care te afli și de oportunitățile pe care le ai dacă stai treaz. Și din contra, este chiar o dovadă de putere să poți recunoaște asta. Așadar, mă pun să dorm. Despre următoarele două filme, în articolul următor. Glumesc, e doar 17:22. Încerc doar să fac ca lungimea articolelor să fie relativ egală. Și nu uitați, sleep is NOT for the weak.