Hymn for the Weekend - Suspendată pe scară la red carpet și iubitul lui Taylor Swift - privind retrospectiv la Cannes, 2022

Nu e un secret că un sejur la Cannes se simte ca un weekend prelungit în care ești drunk and high, cum zice Beyoncé în melodia celor de la Coldplay, în ciuda faptului că nu pui gura pe pic de alcool. Secretul e doar să știi cum să te bucuri de ocazia pe care o ai și să profiți la maxim de ea, lucru pe care eu l-am învățat, mai greu, pe parcursul celor doisprezece zile de festival din 2022. În ultimele dintre ele, m-am pierdut în negura timpului, fără să mai țin cont de dată, fapt pentru care și relatările mele vor fi acronologice.

Crimes of the Future, ultima producție SF al lui David Cronenberg, cunoscut ca "Regele Horrorului Veneric" sau "Baronul Sângelui", pleacă, într-un manieră tipică regizorului, de la una dintre cele mai originale premise pe care le-am văzut la Cannes. Într-un univers (oarecum) distopic, Tenser (Viggo Mortensen) și Caprice (Léa Seydoux) sunt doi artiști ce aduc în fața publicului o serie de performance-uri de-a dreptul bizare. Tenser suferă de ceea ce se numește Sindromul Evoluției Accelerate, sindrom care îi determină corpul să creeze noi organe la un interval de timp din ce în ce mai scurt. Spectacolul pe care ei îl propun publicului constă în tatuarea și apoi extragerea chirurgicală a acestor organe-intrus de către Caprice. Când cei doi merg la Registrul Național de Organe pentru a ține evidența acumulării de țesuturi ce invadează corpul protagonistului, alte două personaje stranii își fac apariția: Timlin (a cărei excentricitate este interpretată cu naturalețe de Kristen Stewart) și Wippet (Don McKellar). Pe de altă parte, în debutul filmului, o mamă își ucide cu sânge rece copilul pe nume Brecken, care pare să aibă o poftă nestăvilită pentru plastic. Pe măsură ce filmul avansează, cele două fire narative ajung să se întrepătrundă, iar protagoniștii fac noi descoperiri despre ei înșiși. Cronenberg propune, într-un mod profund tulburător și cu o cromatică întunecată, un film ce vorbește despre iubire, sex, artă și modul în care acestea ar putea evolua odată cu avansul tehnologic, dar pune spre dezbatere și problema propriei identități și a cunoașterii de sine.


În lungmetrajul său exotic de debut, La Jauría, regizorul, scenaristul și producătorul columbian Andrés Ramírez Pulido prezintă povestea a doi prieteni, Eliú și El Mono, care comit împreună o crimă, omorând persoana greșită și ascunzându-i cadavrul într-o peșteră, unde este descoperit. Sunt despărțiți, dar în urma unui transfer, El Mono ajunge la același centru pentru delicvenți minori dintr-o pădure din Columbia, în care se află și amicul lui. Directorul instituției este foarte îngăduitor cu tinerii aflați în grija sa: îi îndrumă să se deschidă prin sesiuni repetate de terapie, organizează antrenamente cu exerciții fizice pentru limpezirea gândurilor și încurajează o relație de colaborare și încredere reciprocă, oferindu-le chiar poziții de autoritate în centru. În afara programului, băieții pot povesti și se pot scălda în piscină. Pentru niște tineri aflați într-o facilitate de corectare a comportamentului, sunt chiar privilegiați. Dar nerecunoscători pentru empatia care le este oferită de către liderul ce se identifică cu ei, ajung să o piardă. Dezamăgit de ineficiența metodelor sale, directorul face o greșeală capitală și ulterior își pune capăt zilelor, iar Iadul și hazardul se instalează în cadrul centrului condus acum de asociatul mai puțin pașnic al răposatului. Totul se rezumă încă o dată la eterna luptă pentru supraviețuire condiționată de un sistem lipsit de legi și reguli, la găsirea luminii din peșteră. Iar unii sunt mai norocoși decât alții.


Ultimul film al fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne, Tori et Lokita / Tori and Lokita, îi are în rolurile principale pe actorii debutanți Mbundu Joely (adolescenta, Lokita) și Pablo Schils (copilul, Tori), care își interpretează personajele cu o maturitate prematură aparte. Protagoniștii sunt doi africani ce se dau drept frate și soră, ajunși în Belgia pentru a munci și a trimite bani familiilor de acasă, aflate într-o stare materială precară. Pentru că nu primește actele care să-i ateste cetățenia belgiană, Lokita este nevoită să recurgă la munci ilegale și chiar umilitoare. Cei doi sunt lăsați singuri, fără speranță, într-o lume în care toate figurile autorității cer bani de la ei, în timp ce ei se hrănesc cu resturile de foccacia de la restaurantul pentru care lucrează. Singura lor dorință este să fie împreună pentru a se sprijini unul pe celălalt, însă și aceasta se năruie în momentul în care Lokita este trimisă să supervizeze plantațiile de marijuana cu promisiunea că va obține acte false. În final, chiar acele bucăți de hârtie îi vor arunca pe cei doi într-un vârtej din care nu au cum să iasă amândoi. Doar melodia italiană pe care o cântă împreună în debutul filmului rămâne un leitmotiv până la final, simbolizând legătura lor indestructibilă. Frații Dardenne prezintă astfel o dramă de viață cutremurătoare, din nefericire încă prea comună chiar și în zilele noastre.


Regizorul Mario Martone ne oferă puțin din gustul mafiei italiene în cel mai nou film al său, Nostalgia. Scenariul adaptat după romanul lui Ermanno Rea spune povestea lui Felice, un bărbat născut în Napoli ce se reîntoarce în orașul natal la patruzeci de ani de la plecarea sa în Egipt. Însă lucrurile se schimbă, de la apartamentul în care ajunge să locuiască mama lui și până la anarhia de pe străzile care-i erau odată atât de familiare (o perspectivă interesantă, întrucât Napoli părea un oraș foarte pașnic și liniștit când l-am vizitat la începutul anului 2022). Flashback-urile din tinerețea lui, filmate în format de peliculă, cu aspect vintage și intercalate cu imaginile din prezent, îl surprind pe protagonist și pe cel mai bun prieten al său, Oreste Spasiano, în activitățile lor zilnice. Curse de motoare, pariuri, jafuri, toate constituiau un stil de viață pentru cei doi amici. Iar în loc să lase trecutul în spate, unde-i e locul, Felice alege să îl scormonească, propulsându-se astfel pe o traiectorie demnă de un destin tragic. Fiindcă ce nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Și când prietenul tău din tinerețe devine șeful mafiei, nostalgia poate fi foarte periculoasă.


Pentru o notă mai optimistă, ultimul film despre care scriu în acest articol este Dodo. Una din cele mai bune comedii pe care le-am văzut de-a lungul anilor, producția regizorului și scenaristului grec Panos H. Koutras îmbină fantasticul cu cotidianul în cel mai natural mod cu putință. Acțiunea se desfășoară în Atena - printr-o coincidență frumoasă, o altă destinație pe care am vizitat-o în 2022, la scurt timp după Napoli -, în luxoasa vilă a unei familii odată bogate, dar aflată acum în pragul falimentului. Singura lor speranță de salvare rămâne frumoasa și tânăra lor fiică care urmează să se căsătorească cu un moștenitor înstărit. Însă în timpul pregătirilor de nuntă, ceva neobișnuit se întâmplă: o pasăre dodo apare ca o fantasmă în imensa curte a familei, astfel declanșându-se o serie de evenimente și revelații ce vor transforma irevocabil parcursul personajelor. Soția, fostă actriță destul de cunoscută la nivel local, soțul infidel, fiul lui secret abandonat la naștere, fiica nefericită de viitorul mariaj, organizatoarea plinuță obsedată de ordine, prostituata transsexuală, frații emigranți, meșterul conacului și fostul lui iubit gay, mult mai în vârstă, se numără printre personajele tipologice care rămân blocate în această bulă feerică, asemănătoare cu universul creat de Lewis Carroll în Alice în Țara Minunilor - carte îndrăgită în copilărie de viitoarea mireasă. Granițele dintre realitate și fantastic devin neclare, însă alegerile atipice pe care le iau cei prezenți în urma misticului eveniment și lecțiile pe care le învață sunt de necontestat. Cine ar fi crezut că, pentru a ne pune pe drumul corect, all we need is a little magic?


Cu voie bună și mulțumită de proiecțiile zilei, am început să mă îndrept spre autobuz. Apoi am auzit forfota de pe covorul roșu, am realizat că nu mai am program și am decis să mă bucur și eu de puțină magie, pentru prima dată de când am ajuns la Cannes. Am intrat în zona pentru acreditați, unde erau montate scări pe care te puteai cocoța ca să vezi mai bine ce se întâmplă pe red carpet, și, spre norocul meu, cineva cobora chiar atunci de pe una. Așa că m-am urcat ca barza în vârf de stâlp și am început să scanez zona. Nu înțelegeam mare lucru. Prezentatorul vorbea în franceză, nu știam ce film avea premieră atunci și nu puteam verifica programul fiindcă nu îmi mergea internetul, practic mă uitam ca curca în lemne. Sau ca barza în lemne, în cazul ăsta. Am auzit numele lui Joachim Trier, dar nu l-am putut repera. Vedeam doar mulți oameni în îmbrăcăminte de gală și blitz-uri. Multe blitz-uri. Mi-am scos telefonul să filmez. Am zis că dacă nu înțeleg eu, or înțelege alții. Și chiar după ce am am terminat de format un semicerc pentru a surprinde cât mai mult pe cameră, mi-am ridicat capul din ecran și am văzut cum un bărbat fistichiu și chipeș nevoie mare se îndepărta de lângă zona noastră, nu foarte frecventată de celebritățile de pe covor. Făcuse poză cu băiatul de lângă mine și avea o față teribil de familiară, însă nu aveam nicio idee cine ar fi putut fi. Apoi a urcat treptele de la Grand Théâtre Lumière împreună cu distribuția filmului Stars at Noon (noroc că titlul original era în engleză și l-am putut înțelege).

Era Joe Alwyn, iubitul lui Taylor Swift începând cu anul 2016. Eu sunt fană Taylor Swift de zece ani. Și nu l-am recunoscut. Nici pe el, nici pe Margaret Qualley, a cărei pagină de Wikipedia o aveam deschisă de săptămâni întregi în browserul de pe telefon. Concluzia? Trebuie să fac exerciții de recunoaștere facială. Și să mă documentez din timp data viitoare. Dar nu-i problemă, așa învățăm. Pentru toți există o pasăre dodo sau un Joe Alwyn care să ne trezească la realitate.