Festivalul Internațional de Film Morelia la Semaine de la Critique - Cannes, 2022

Unul dintre evenimentele inedite (pentru mine) la care am participat spre finalul festivalului de la Cannes 2022 a fost proiecția unei selecții de scurtmetraje din Mexic. Colaborarea dintre Festivalul Internațional de Film Morelia și programul Semaine de la Critique datează încă din anul 2005. Pentru a accentua legătura dintre cele două, Daniela Michel, directorul festivalului, a amintit cu entuziasm că regizorul de origine mexicană Guillermo del Toro a fost descoperit tot în cadrul Săptămânii Criticilor, după ce a câștigat premiul din cadrul secțiunii cu lungmetrajul său de debut Cronos. Au urmat câteva discursuri în spaniolă, pe care simpatica interpretă a avut dificultăți în a le traduce, cerând politicos repetarea mai lentă a anumitor fraze și amuzând candid audiența. Apoi zâmbetele au căzut de pe fețele publicului, odată ce s-au enumerat temele predominante ale filmelor selectate.

De-a lungul anilor, au fost prezentate la Cannes, cu ajutorul festivalului Morelia, peste patruzeci de scurtmetraje. În 2022, toate patru, indiferent de optimismul sau pesimismul lor, ascund în profunzime problemele adânc înrădăcinate ale societății mexicane. Peste o sută de mii de oameni dispar anual la nivel național. În urma acestor tragice evenimente, mame, fiice, soții sau frați sunt lăsați cu o singură opțiune: să spere în continuare că într-o zi vor afla măcar locul de odihnă veșnică al rudei lor.

El Sueño Más Largo que Recuerdo / The Longest Dream I Remember, regizat de Carlos Lenin (și co-scris, alături de Mora Vera Isa), este unul din filmele care abordează acest subiect. Într-o zi, tatăl Taniei a fost luat de către poliție și nimeni nu a mai auzit niciodată de el. De-a lungul celor douăzeci de minute, protagonista oscilează între a face ce își dorește sistemul ("they want you to forget") și a-și continua viața sau a lupta la nesfârșit în încercarea de a-și găsi tatăl. Până la urmă decide să plece de acasă, dar cu o condiție: I won't forget.


Animația alb-negru Llueve / It Rains este rodul unei colaborări între regizoarele Magali Rocha Donnadieu și Carolina Corral Paredes. Însoțit de date afișate pe ecran în funcție de secvență, scurtmetrajul prezintă povestea reală a unei mame al cărui fiu, pe nume Oliver, a fost răpit și omorât. Într-o noapte ea visează că lui îi este frig, afară plouă, și ea se ambiționează să îl caute. Îl găsește aruncat într-o groapă comună și prin presiune publică reușește să îl exhumeze, la data de 3 decembrie 2014, pe el și pe ceilalți morți, cu speranța că vor fi identificați. Un fior mi-a trecut pe șira spinării când animațiile inocente s-au transformat în imagini din arhivă, filmate chiar în momentul dezgropării. Nu știe de ce fiul ei a pățit ce a pățit. Dar are măcar o certitudine. Mereu când merge la Guvern, mereu când urmează să mai facă un progres în campania ei de găsire a adevărului, mereu când el încearcă să îi transmită un mesaj... plouă.


Gabriel Herrera semnează regia scurtmetrajului Al Motociclista no le Cabe la Felicidad en el Traje / A Motorcyclist's Happiness Won't Fit into His Suit, filmat într-o manieră atipică. Folosindu-se de jocuri de lumini, sunete de arcade games, clarobscur, voice-over, încadraturi inedite și o cromatică predominant roșie (folosită până și la fade-out-uri), filmul reprezintă o alegorie cu trimitere la cuceririle colonialiștilor prin figura unui om care se plimbă ostentativ cu motocicleta lui pe care nu vrea să o împrumute nimănui.


Ultimul scurtmetraj, Mi Edad, la Tuya y la del Mundo / My Age, Yours and the Age of the World este de departe și cel mai personal. În urma unui cutremur, pentru a-i oferi o distragere de la nefericitul cataclism, Fernanda Tovar începe să își filmeze bunica, prezentându-i povestea asemeni unui basm modern și împărțind-o în patru capitole: regina, tărâmul, palatul și iubirea. Apartamentul în care bătrâna a trăit este complet distrus, iar ea trebuie să o ia de la început, un lucru greu de făcut pentru o octogenară. Să se mute într-un loc mai puțin spațios și nefamiliar. Să decidă ce amintiri vrea să păstreze și ce vrea să arunce. Să își restabilească conexiunea cu soțul ei. Tabula rasa. Tovar surprinde această călătorie cu o profunzime uluitoare și pe bunica sa (care este cu adevărat un personaj) în cele mai vulnerabile și cele mai inspirate momente ale ei. Ca atunci când spune o prostie și apoi îi afirmă cu certitudine regizoarei (care sfidează legile montajului): "clar o să editezi asta". Sau ca atunci când îi povestește nepoatei, mândră și deopotrivă stânjenită ca un copil, că i-a arătat degetul din mijloc soțului ei. Sau când exclamă "puta madre" cu inocență, uitând că este filmată. Sau când mărturisește că nu îi este recunoscătoare lui Dumnezeu decât pe jumătate că a scăpat cu viață din cutremur, pentru că jumătate din viața ei era reprezentată de acel apartament.


Cu toate acestea, finalul scurtmetrajului și al întregii proiecții este ambalat într-o notă pozitivă, care ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri: "Dacă cel mai rău lucru s-a întâmplat la optzeci și doi de ani, cine știe când se poate întâmpla cel mai bun?"